Iartă-mă, mamă! (nuvelă)

0 comentarii
Am decis să postez şi pe blog una dintre nuvelele mele, care, sper să vă placă.
În lucrarea de faţă este vorba de relaţia dramatică dintre o mamă bună şi un fiu nesăbuit. Oricine dintre noi se poate regăsi în această nuvelă.

"Soţul îi murise cu cinci ani în urmă. Din păcate ea nu apucase să-i vadă trupul neînsufleţit. Nici sicriul nu i-l văzuse. Culmea e că mormântul lui nici nu se afla măcar în cimitirul din sat. Soţul Magdalenei nu avea mormânt. Îşi găsise sfârşitul într-o mină de cărbuni din adâncul Rusiei. Intrase în mină fără să mai iasă. Pe parcursul anilor, în acea mină dispărură mai mulţi oameni, ale căror corpuri, exact ca în cazul soţului Magdalenei, nu au fost descoperite niciodată.

Unica bucurie a văduvei era Mihai – tatăl său, dar şi cei doi fii – Dumitru şi Ion. Dumitru semăna foarte mult cu tatăl său, în schimb Ion, mezinul, nu-i semăna nimănui din familie. El fusese înfiat. Magdalena îl găsise abandonat pe calea ferată. Acest lucru se întâmpla cu trei ani în urmă, într-o seară ploioasă de septembrie. Ea îi salvase viaţa, pentru că peste câteva minute pe acolo trecuse trenul."


(continuare în secţiunea "Romanele mele")

"Supusul Satanei" a ajuns şi în România

0 comentarii

Îmi place să scriu. La nebunie. O fac nu pentru că râvnesc la celebritate sau la aplauzele cuiva, ci pentru că asta este singura cale prin care îmi permit să spun orice. Prin scris mă împac sau mă războiesc cu mine însumi, cu lumea, cu universul. Prin scris îmi fac duşmanii cu ou şi cu oţet sau îmi slăvesc tovarăşii. Prin scris mă izbăvesc de dublura mea care gândeşte şi se manifestă altfel de cum mă cunoaşte lumea. Scriitorul adevărat nu sunt eu, ci dublura mea. Eu nu fac decât să aştern pe foaie ceea ce ea îmi dictează. Supusul Satanei vol. I şi vol. II este opera celuilalt Nicolae Ciobanu, pe care am decis să-l numesc Nicu Nicolaescu. Pe acesta lumea încă nu-l cunoaşte. Poate fi descoperit numai pe paginile cărţilor mele. Aş putea spune că Nicolae Ciobanu şi Nicu Nicolaescu sunt doi gemeni înghesuiţi în acelaşi trup, în aceeaşi piele: atotştiutorul şi profanul, creştinul şi păgânul – antagonism incontestabil.

Dar, nu despre asta am vrut să vă vorbesc, ci despre faptul că Supusul Satanei vol. I a trecut dincolo de graniţele Republicii Moldova, ajungând în luna august 2011 şi în România. A fost publicat la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca. Alt design, altă copertă, e super.

Dacă eşti din România, iar cartea mea ţi-a trezit sau îţi va trezi interesul, o poţi (o vei putea) găsi pe raftul vreunei librării sau, ca să nu te oboseşti ieşind din casă, cumpăr-o direct de pe site-ul editurii: http://daciaxxi.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=flypage.tpl&product_id=544&category_id=689&option=com_virtuemart&Itemid=83

Lectură plăcută!

Când latră câinii

7 comentarii
Am crescut în pădure, departe de civilizaţie, de gălăgie, de toate… Am crescut într-o casă cu odăi multe… iar grădina noastră era mare-mare, lipsită de margini, lipsită de garduri. Copilărisem într-o lume spaţioasă, liberă, sublimă. Miile de hectare de pădure şi de câmpii fură „micul” meu teren de joacă pe care, alături de mulţimea mea de fraţi, am zburdat şi ne-am jucat de-a războiul. Ani în şir am dus la păscut vacile şi turma de miei, am prăşit porumbul şi fasolea, am cosit iarba de pe şes şi din poiană, am rânit zăpada din ogradă clădind-o măiestreşte în jurul trandafirilor şi a copacilor fructiferi de vizavi, iar din pădure, am strâns ciuperci şi coarne coapte. Ani în şir m-am tăvălit prin troscotul de lângă poartă, mi-am spălat picioarele în ploaie înainte de culcare, am ascultat cântul şuierător al vântului de la ferestre, am ascultat mocnitul focului în sobă, am adus hăt de departe, străbătând troiene-nalte de omăt, pomul de Crăciun. Acel colţ de rai, colţ de natură, era al nostru, numai al nostru şi nu trebuia să-l împărţim cu nimeni. Dimineţile ne trezeau cocoşii, gâştele, curcanii, iar seara adormeam, legănaţi fiind de strigătele melancolice ale solitarelor cucuvele.

Ah, ce viaţă! Dulceaţa mierii din scorburi sau a fragilor şi azi o simt pe buze, iar bronzul anilor de-atunci şi-acum îl am pe piele.

Dar am crescut şi, ca toţi puişorii, veni şi ziua-n care a trebuit să zbor din cuib, din cuibul desfătării şi-al lipsei de restrişti. Venise timpul să-mi pun desaga pe umăr şi să plec, vorba aia, „în lumea mare”. Pentru mine însă, plecarea de acasă în lumea mare se transformase în plecarea într-o lume mică. Lumea mare pentru mine rămânea acasă, în pădure, alături de vacile şi de câinii mei, alături de stejari, de frasini, de arţari, de veveriţe…

Viaţa în oraş mă schimbase complet. Alte principii, alte preocupări, alte aspiraţii. Trădasem coasa şi toporul transformându-mă, peste noapte, într-un rob umil al peniţei. Visul părinţilor mei se împlinea. Ei nu vroiau să le călcăm pe urme, trăind aceeaşi viaţă petrecută-n glod şi întuneric. Îi înţelegeam, ei însă, nu m-au înţeles. Îmi deciseseră viitorul fără acordul meu. Poate că mie îmi plăceau glodul şi întunericul. Aproape că mă impuseseră să merg la facultate, fără să le pese că îmi rup rădăcinile prinse adânc în pământul mirificii mele copilării. Ruptura de pădure mă afectase foarte mult, dar, după aproape un deceniu de trai în urbe, m-am vindecat. Dorinţa zilnică de a ieşi în parc ca să ascult foşnetul frunzelor şi să-mi lipesc tălpile de sol, murise subit în mine. Dar odată cu dispariţia acestei dorinţe, dispărusem şi eu. Eram altcineva, un străin. Nu ştiu cine eram.

Mutatul cu traiul de la ţară la oraş este ca un fel de transhumanţă cu efect negativ. Comodităţile, infrastructura dezvoltată, ne salvează din punct de vedere fizic, dar ne ucid spiritual. În oraş am simţit că trăiesc atâta timp cât în interiorul meu se aflase omul de la ţară. Odată cu metamorfozarea, după mine ireversibilă şi iremediabilă a spiritului de ţăran din mine într-un spirit de orăşean, murisem.

Trotuarele asfaltate, străzile iluminate, supermarketurile – nimic din toate astea nu mă făcuseră mai fericit. În clădirile de beton, în aceste cuşti multietajate, devenim alţii. Ele ne transformă, ne ucid. Cu trecerea fiecărui an petrecut în oraş, deveneam tot mai gol; izvoarele imaginaţiei mele, bogate cândva, secară într-atât, încât stăteam cu stiloul în mână ore-n şir, neputând să leg două enunţuri. Devenisem un scriitor fără iniţiativă, fără idei, fără cuvinte. Devenisem un scriitor care nu mai avea ce scrie, ce oferi cititorilor.

Zilele, săptămânile, lunile treceau; criza mea – nu. Dezasperat, scoteam capul prin pătratul ferestrei, căutând afară lucruri de care să mă leg, pe care să le cercetez, să le descriu. Dar, fără rost.

Crescusem, după cum am mai spus, într-o lume largă. Foarte largă. Sufletul meu, datorită acestei lumi, căpătase dimensiunile respective. În oraş însă, mă vedeam nevoit să mi-l ciopârţesc, să tai din el, ca să încapă în minuscula lume oferită de urbe, dimensiune ce nu depăşeau cadrul geamului, calculatorului sau al telefonului mobil.

Nu poţi scrie lucruri cu adevărat mari făcând parte, spiritual, dintr-o lume mică. …Dar nu puteam nicicum evada din strânsoarea acestei noi lumi. Petrecându-mi anii între pereţii înguşti ai apartamentelor citadine şi mai puţin în enormitatea naturii, am început să creez lucruri de forma respectivelor încăperi: scrieri dreptunghiulare, pătrate, cubice, toate colţuroase şi lipsite de emoţii.

Harul de a scrie despre alţii te părăseşte atunci când tu nu mai eşti tu, când amintirile de demult îţi vin din creier, nu din suflet. Aproape că mă resemnasem. Dar, într-o obişnuită seară, ceva se schimbase în interiorul meu. Şi nu pur şi simplu. Stăteam la balcon şi „admiram” strada, maşinile, CO2-ul, zgomotul infernal… Nici o emoţie, nici o zvâcnire. Eram… mort. Deodată, din acel nenorocitor vacarm, răzbise până la urechile mele, ca dintr-un străin univers, un lătrat blajin de câine. De câine. Glasul său venea de nu ştiu unde, dar mai conta?! Simţurile, veritabilele amintiri, ţăranul din mine, cunoscură o miraculoasă revenire la viaţă. Robotul din Nicu Nicolaescu dispăru, fugi în neant. Nu mai eram acel nenorocit, acel înstrăinat, acel fiu al lumii cu rădăcinile tăiate de spada timpului, a mediului infect în care trăiam, sau mai bine zis… muream.

Glăsciorul acelui câine invizibil, glăscior de câine în care încăpea tot şarmul vieţii de la ţară, din pădure, mă făcu să-mi aduc aminte de multe lucruri. Îmi amintisem de serile de vineri în care veneam de la facultate şi, în noapte, la sute de metri depărtare de casa noastră din pădure, îmi mirosea a pâine coaptă, a plăcinte, a ardei prăjiţi. Îmi amintisem de părinţii mei care, plictisiţi de monotonia vieţii, mă întrebau ce se mai petrece în oraş. Îmi amintisem de întâmpinarea pe care mi-o făceau Radjay, Vidjay, Nelson, Boss, Malâş ş.a., scumpii mei prieteni patrupezi, care îmi sesizau venirea, departe fiind încă de pragul casei părinteşti. Îmi amintisem şi de şuieratul vântului, de clătinatul copacilor, de şoaptele frunzelor, de moliciunea ierbii, de aroma brebenilor, lăcrămioarelor, toporaşilor, de orăcăitul broaştelor din heleşteul de la poalele pădurii.

Revenind, spiritual, pe tărâmul ce mă formase necondiţionat ca om, redescoperisem adevăratul EU cu care mă înzestrase natura şi de care mă deposedase betonul şi spaţiile pretutindeni îngrădite ale oraşului.

Când simţi că tu nu mai eşti tu, ieşi la balcon. S-ar putea să auzi şi tu un lătrat de câine.

Oameni şi porci

0 comentarii

De câteva luni, după ce am publicat articolul Oameni şi câini, am devenit obsedat de ideea realizării unui studiu comparativ între oameni şi porci. Şi… l-am realizat. Punctul de pornire l-a constituit gunoiul care sufocă cartierele oraşelor şi hudiţele satelor noastre. De două decenii criticăm politica expansionistă a Federaţiei Ruse, criticăm partidele politice din RM că nu fac nimic important întru eradicarea sărăciei, criticăm poliţiştii, medicii, profesorii că sunt corupţi şi incompetenţi, uitând însă să ne uităm la noi înşine. Cine suntem noi? Ce facem pentru ţara noastră ca să-i schimbăm imaginea? Îi criticăm şi-i muştruluim pe alţii, dar noi oare suntem perfecţi?

„Orice prost e în stare să critice, să incrimineze şi să se plângă”, spune butada. Dar noi, dacă ne considerăm popor înţelept, atunci haideţi să ne comportăm ca atare şi să începem prin a ne autocritica. Să începem de la curăţenie. O păstrăm oare? Cine dintre noi nu a aruncat măcar o singură dată tichetul de călătorie în troleibuz pe trotuar, cine nu şi-a aruncat chiştocul peste balcon, cine nu şi-a lăsat sticla goală în parc sau te miri în ce alt loc? În seculara pădure din jurul satului Moleşti găseşti de toate. Ducându-te la ciuperci, te vezi nevoit să le culegi de printre sticle, pahare, castroane, hârtii, absorbante şi chiar… chiloţi.

Ce se întâmplă cu noi oameni buni?!

Am crescut la ţară şi, ca orice alţi gospodari, am avut şi o cocină în care am „găzduit” mai multe generaţii de porci. Că fac mizerie, asemenea oamenilor, este un lucru ştiut, dar m-a mirat faptul că, deşi sunt porci, îşi făceau treburile într-un singur ungher. În oraşe ne sunt puse la dispoziţie nenumărate lăzi de gunoi, iar noi, de parcă am fi chiori, aruncăm mizeria alături.

Într-o zi, o piţipoancă fardată şi cu ruj proaspăt pe buze, scoase din geanta-i mare un maldăr de hârtii şi-l aruncă cu neruşinare pe geamul troleibuzului. În altă zi, un ins needucat azvârli pe geamul autoturismului o sticlă de plastic direct în stradă. Cazuri din astea văd zilnic.

Vrem în Uniunea Europeană, dar cum să ne integrăm, dacă încă nu am însuşit lecţia despre curăţenie, transformând plaiul nostru într-o uriaşă groapă de gunoi? Anual se organizează diverse campanii de colectare a deşeurilor de prin parcuri. Ce folos? Porcul din noi are grijă să umple aceleaşi spaţii, recent curăţate, cu alte gunoaie. Şi aşa an de an…

Ştefan cel Mare a ridicat mănăstiri pe tot cuprinsul Moldovei. Noi ce ridicăm? Mormane de gunoaie?!

Dacă bunul-simţ ne lipseşte, atunci ar fi necesară elaborarea unei legi prin care, nesimţiţii dintre noi să plătească amenzi pentru orice hârtie de staniol sau coajă de floarea soarelui aruncată pe stradă. Primăriile vor aduna bani frumoşi din penalizarea tuturor inşilor care, prin faptele lor, dau de înţeles că sunt contra curăţeniei publice. Mizeria de pe străzi sau din orice alt loc public poate fi combătută. Soluţie la această problemă există, nu avem însă diriguitori care să-i dea statut de lege.

Ca să devenim cu adevărat OAMENI, ar fi bine să tragem cu coada ochiului şi prin cocini, pentru că avem ce învăţa şi de la porci.

Să nu lăsăm porcii să se uite la noi.

Fumatul: păcat sau nu?

0 comentarii
Când vine vorba de fumat, nu este nevoie de nicio statistică, pentru că realitatea înconjurătoare ne ajută să tragem concluzii şi fără acestea. Oriunde priveşti, vezi pe cineva fumând. Ai văzut cum fumează adolescenţi, tineri, maturi, bătrâni, dar atât de obişnuit eşti cu asemenea imagini, încât nu te mai miră nimic. Probabil, tu însuţi eşti fumător. Există o sumedenie de motive din care individul se apucă de fumat, cele clasice fiind: dorinţa de a se simţi liber, dorinţa de a experimenta ceva nou, dorinţa de a fi în rând cu prietenii săi, tristeţea etc. Dar... omul nu începe să fumeze din careva motive. Motivele sunt, de fapt, zidul în dosul căruia el îşi ascunde dorinţa lăuntrică de a pune mâna pe ţigară. Totuşi, nu toţi îşi motivează viciul, acuzând factorii externi. Am întâlnit oameni care, în mod deschis, declară că fumatul le produce plăcere. În fine, scopul meu nu este să elucidez cauzele răspândirii fumatului, ci să prezint atitudinea religiei vizavi de acest viciu. În Biblie nu există nicio poruncă de genul: să nu fumaţi.

Din această cauză, rămâne la discreţia bisericii să decidă dacă fumatul este rău sau nu. Înainte de a prezenta un răspuns la această întrebare, voi încerca să arăt locul ţigării în interiorul bisericii creştine. Dacă în cadrul unor culte fumatul cunoaşte o răspândire îngrijorătoare, iată că în altele fumatul este exclus categoric. Atât primele, cât şi cele din urmă se declară împotriva acestui viciu citând unele versete precum: 1 Corinteni 5:11, 6:10; Galateni 5:21 etc. Totuşi, nicăieri nu se vorbeşte explicit despre interdicţia de a fuma.

Unii interpreţi ai textelor biblice consideră că anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte au o semnificaţie foarte largă. Un exemplu care să-i îndreptăţească îl găsim la Galateni 5:19-21: "Şi faptele firii păcătoase sunt cunoscute şi sunt: aduleter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmaşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Graţie ultimelor cuvinte din frază, creştinul are mână liberă în a categorisi faptele omului în bune şi rele. Aşadar, din punctul de vedere al exegeţilor, fumatul întruneşte caracteristicile necesare pentru a fi socotit păcat. Pentru o parte din fumători acest obicei urât nu pare a fi păcat. Ei ar putea să dea replici diferite precum că „fumatul este un obicei care nu afectează relaţia dintre om şi Dumnezeu" sau "fumatul este un viciu, dar nicicum un păcat" etc. S-ar putea să aibă dreptate şi exegeţii, şi fumătorii.

Ţigara îi produce fumătorului tot atâta plăcere, cât fotbalul îi produce fotbalistului, sau săriturile – paraşutistului. Pentru argumentele antitabac există tot atâtea contraargumente. Până la urmă, dacă este păcat ori nu să fumăm, este bine sau rău, depinde de mesajul pozitiv sau negativ care vine din partea propriei conştiinţe. Mai depinde şi de modul în care privim lucrurile. Se poate întâmpla ca un nefumător care a consumat un timp îndelungat produse alimentare cancerigene să trăiască mai puţin decât un fumător. De asemenea, poţi întâlni nefumători atei şi fumători foarte religioşi. Oamenii sunt diferiţi, iar durata vieţii sau felul lor de a fi, nu este determinat sută la sută de ţigară. Totuşi, glasul conştiinţei unui fumător, dacă nu din start, cel puţin după o vreme, va începe să-i transmită semnale de avertizare. Din varii motive, fumătorului căruia până mai ieri conştiinţa nu i-a zis niciodată „nu”, astăzi o face. La sigur cunoşti pe cineva care vrea să renunţe la fumat, dar nu-i reuşeşte. Sau poate tu însuţi te confrunţi cu această problemă. Mulţi fumători, deşi nu suferă de vreo boală cauzată de ţigară, decid să spună „stop”. Calea de a renunţa definitiv la fumat însă, este lungă, uneori fără capăt. Deşi se declară învins de puterea nicotinei, fumătorul se munceşte în sinea sa, conştientizând că nu-i bine ce face. Abia în această fază de percepţie a situaţiei reale, el îşi dă seama de sumele însemnate pe care le cheltuieşte în van, de riscul iminent de a se îmbolnăvi, de timpul pierdut, de mirosul neplăcut etc.

De obicei, cea mai proastă părere despre fumat o au nefumătorii, dar şi fumătorii care în mai multe rânduri au eşuat în încercarea lor de a renunţa la ţigări. Un argument pe care îl aduc aceştia ar fi următorul: „Fumul de ţigară este otrăvitor. Cine fumează, îşi otrăveşte corpul, acest lucru conducând individul spre o sinucidere lentă. Concluzie: fumatul este păcat.” Da? Otrăvitor este şi veninul de şarpe, totuşi el este folosit în medicină, uraniul este extrem de periculos, totuşi, datorită lui avem lumină în casele noastre. Cineva poate spune că „fumatul devine păcat în clipa în care omul singur îşi dă seama de acest lucru”. Mda, s-ar putea. Există mulţi oameni care cred că acest viciu este păcat, dar li se întâmplă frecvent să treacă pe lângă fumători, inhalând şi ei fum. Păcătuiesc ei oare? Vă daţi seama şi singuri că nu putem vorbi despre nişte substanţe mai mult sau mai puţin otrăvitoare, pe care se întâmplă să le înghiţim zilnic, că sunt pentru om o cale de păcătuire (aici este vorba în primul rând despre fumul de ţigară). Minerii lucrează într-un mediu în care sunt răspândite unele gaze periculoase sănătăţii lor, dar ce ne-am face fără cărbunii sau diversele minereuri pe care ei le pun la dispoziţie societăţii? Dăunător pentru sănătatea noastră este chiar şi atunci când stăm lângă un rug şi-i înghiţim fumul sau când mergem pe străzile oraşului şi inhalăm CO2-ul produs de maşini. Deşi conştientizăm că aceste lucruri nu fac bine sănătăţii noastre, nu renunţăm la ele, nu renunţăm la frigărui sau la mersul pe străzi. Şi nici minerul nu-şi lasă munca. Când vorbim despre un lucru anume că este sau nu plăcut lui Dumnezeu, trebuie să venim cu argumente concrete. De exemplu: Dumnezeu iubeşte pacea. Unii conducători interpretează pacea ca pe un rezultat firesc al războiului, alţii ca pe o cale de prevenire a războiului. Încheierea acordurilor de pace se înfăptuieşte în diverse moduri. Citisem undeva că pentru a menţine sau a restabili pacea, căpeteniile unor triburi, se aşezau pentru a fuma pipa păcii. Sunt sigur că pentru Dumnezeu pacea este de o însemnătate mai mare decât modul prin care aceasta este menţinută sau restabilită (evitându-se, bineînţeles, vărsările de sânge).

Mulţi fumători spun că ţigara îi linişteşte. Cei mai buni creştini însă, care au o relaţie sinceră cu Dumnezeu, spun că El este cel mai bun „Liniştitor”. Totodată, practica demonstrează că un adevărat creştin este, de obicei, nefumător. Cu toate acestea există preoţi foarte responsabili, dar care îşi permit să fumeze. Ajungem la ideea că de vreme ce acest viciu nu le afectează relaţia cu Dumnezeu, nu este păcat. După cum am menţionat anterior, o normă universală cu privire la fumat, nu există, la fel cum nu există nici în cazul unor produse alimentare ce sunt scoase obligatoriu din meniul membrilor unor culte creştine (carnea de porc, vinul etc.). Adesea am întâlnit creştini blânzi la vorbă, care se abţin de la consumul de alcool sau de la un anumit fel de carne, dar care, ori în transportul public sau în alte circumstanţe, nu se scoală niciodată să ofere locul unui bătrân sau unei femei însărcinate. Este foarte greu să spui despre fumat că este păcat atâta timp cât treci prin situaţii în care fumătorii sunt de o sută de ori mai umani decât unii creştini „evlavioşi” care nu fumează.

Puţini sunt fumătorii care să nu se fi gândit vreodată să renunţe la obiceiul lor. Foarte puţini. De vreme ce numărul persoanelor care se gândesc să lase fumatul îl depăşeşte pe cel al persoanelor care nu se gândesc la asta, reiese că acest obicei nu este bun. Un alt argument în defavoarea fumatului sunt inscripţiile de avertizare de pe pachetele de ţigări.

Şi totuşi, ce-i de făcut în cazul în care ai conştientizat deja că fumatul este dăunător? Ce-i de făcut dacă eşti deja dependent şi nu poţi renunţa la ţigară? Nu este de competenţa mea să dau sfaturi cum să lase cineva fumatul. Totuşi, o recomandare de acest gen am citit pe un pachet de ţigări: „Psihologul, profesorul sau medicul vă poate ajuta să renunţaţi la fumat”. Mă gândesc însă cât de util poate fi ajutorul unui psiholog, profesor sau medic care, ironia sorţii, exact ca tine, nu se poate dezice de ţigară? El la cine să se adreseze?

Aşadar, fumatul este păcat ori nu? Ţie ce-ţi şopteşte conştiinţa? Îţi spune că-i păcat? Dacă da, înseamnă că aşa şi este. Este o practică urâtă şi dăunătoare. Altfel nici nu-ţi puneai problema să renunţi la obiceiul tău. „Şi dacă ce nu vreau, aceea practic, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”, Romani 7:20. Just. Dacă practicăm un lucru pe care singuri îl urâm, înseamnă că suntem păcătoşi, iar prin păcătoşenia noastră – păcate săvârşim.

Omul, după cum îi stă în fire, apelează la Dumnezeu abia când nu mai vede ieşire din situaţie. Din fericire, multe fiinţe au renunţat la fumat datorită rugăciunii. Numai Dumnezeu poate întări pe cel slab în faţa ţigării, pe cel care nu-şi imaginează viaţa fără o zi în care să pufăie satisfăcut. Dumnezeu salvează pe oricine este biruit de rău.

Nicolae Dron – Pastorul cu suflet de poet

2 comentarii
Poezia fără rimă este comparată adesea cu bucatele fără sare. Şi, pe bună dreptate, ar spune unii. Adepţii versului alb însă, vin cu felurite justificări, argumente etc., precum că metoda lor de punere în pagină netradiţională a poeziei conduce, indiscutabil, la o dezvoltare semnificativă a literaturii contemporane.
„Tot ţiganul îşi laudă ciocanul”, spune proverbul.
Dacă e să renunţăm la emoţii şi la subiectivitate, lansându-ne într-o analiză atentă a versurilor albe, vom remarca, indubitabil, că acestea, în mare parte, din cauza avalanşei de „cuvinte goale”, vorba lui Eminescu, lipsite de logică şi melodicitate, nu fac decât să metamorfozeze dorinţa potenţialului consumator de poezie într-o nedorinţă profundă a acestuia de a gusta din ea. Unii consideră acest tip de scriere „o veritabilă absurditate literară”.
Poezia, în mod tradiţional, este socotită un produs al inimii autorului, dedicat inimilor cititorilor. Poezia, ca să încânte, ca să mângâie inima lectorului, trebuie să aibă şi… rimă. Altfel, în lipsa versurilor ritmate şi rimate, inima cititorului riscă să rămână o cetate imposibil de cucerit. Versul alb este o adevărată provocare şi pentru mulţi tradiţionalişti. Obosiţi să tot meargă la pescuitul de rime, ei se lasă pradă creaţiilor poetice nestandardizate care însă, nu aduc nici la o creştere a numărului de cititori, nici la creşterea popularităţii. Dimpotrivă.
Versurile cu rimă sunt ca o apă lină. Sau nu am dreptate?!
Ca să excelezi în scrierea versurilor albe, trebuie mai întâi să fii as în scrierea poeziilor cu rimă.

Actualmente, în ţara noastră, o duzină de robi ai versului alb, mediatizaţi mai mult datorită relaţiilor de amiciţie cu reprezentanţi ai mass-media, decât a talentului lor, încearcă să ne impună scriitura lor trunchiată, deşelată, schimonosită şi pretins a fi doctă, dar ce folos, pentru că omul ştie să discearnă valorile de nonvalori. Cei din duzina respectivă se consideră staruri ale literaturii basarabene contemporane. Unii poate că sunt, dar restul…

„Starurile de azi sunt nimicurile de mâine”, spunea cineva. Viitorul ne va arăta.

În Republica Moldova, din fericire, există poeţi extraordinari poeziile cărora sunt adevărate balsamuri pentru sufletele omeneşti. Pe lângă Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu etc., poate fi amintit şi distinsul autor de poezii creştine Nicolae Dron care, prin scrierile sale inspirate de Duhul Sfânt, reuşeşte să impresioneze orice ureche şi să topească gheţurile paralizante din orice inimă.

Nicolae Dron s-a născut la 25 august 1954 în satul Gura Galbenei, raionul Cimişlia, într-o familie de ţărani (Vasile Dron şi Eufrosinia Perciun).

Învaţă la Şcoala medie din satul Gura Galbenei, unde şi debutează cu versuri în pagini literare, la olimpiade şi în presa periodică din acea perioadă. Îşi continuă studiile la Colegiul Electromecanic din Chişinău, pe care îl absolveşte în 1973.

De mai mulţi ani colaborează fructuos în cadrul Institutului de Traduceri ale Bibliei din Stockholm, Suedia.

Nicolae Dron, împreună cu poetul şi traducătorul basarabean Igor Creţu, efectuează traducerea Bibliei pentru copii, editată în 1992 la Stockholm şi reeditată în repetate rânduri la Bucureşti, sub egida Societăţii biblice interconfesionale din România.

Lui Nicolae Dron îi aparţin mai multe traduceri şi scrieri religioase, printre care menţionăm: Viaţa lui Isus de Borislav Arapovici, Despre sfinţire şi Pe calea renaşterii de Ghenadii Kriucikov, Ascultarea de Vera Kuşnir, Cântări creştine (culegere de cântări corale), Razele cerului (culegere de cântări creştine).

A îngrijit şi editat în limba română Noul Testament (1979), a editat integral Biblia, text D. Cornilescu (1984) care până în prezent au cunoscut mai multe ediţii. În anul 1999 la Editura „Agape” din oraşul Făgăraş, Nicolae Dron publică o plachetă cu versuri de inspiraţie creştină, intitulată Roua Cerului şi urmată în 2002 la Editura „Alba Iulia prim” de o altă plachetă – Însetat de tine.

Din 1999 apar periodic selecţii din creaţia sa în cunoscuta Antologie de poezie creştină (Editura „Agape”, Făgăraş, România), alături de nume cunoscute în poezia creştină din spaţiul românesc precum: Costache Ioanid, Traian Dorz, Nicolae Moldoveanu şi alţii.

Poeziile de faţă au fost selectate din cartea lui Nicolae Dron intitulată Albe imnuri (Editura „Balacron”, Chişinău 2005).


Lumânarea


O lumânare arde în fereşti

Ca un îndemn, şi casa prinde viaţă…

Un adevăr banal ce îl primeşti

Prin anii vitregi ca pe o povaţă.

Ea arde singuratică în pace

Şi toată în lumină se preface.


Ea arde, precum sufletul senin,

Înviorând o viaţă cât de lungă,

Luminii dăruindu-se deplin,

Din sânul casei umbrele alungă.

Ea arde, însă până se topeşte,

În preajmă caldă raza ei domneşte.


Arzi, lumânare! Nu te întrista

Că te sfârşeşti în lacrime de ceară.

Tu vei trăi în flăcăruia ta,

Să luminezi în altă lume iară.

Prin noaptea neagră, rogu-te, veghează,

Arzi lumânare, arzi şi luminează!


Golgota


Golgota, Golgota, Golgota…

Ades printre lacrimi tresar,

Pe cruce văzându-Te iar,

Dureri să alini şi oameni haini

Să-Ţi dea o coroană de spini!


Şi nu rănile, o Doamne, Te-au durut,

Nici de orbii Tăi călăi nu Te-ai temut.

Ai ales făgaşul lumii cel mai greu

Şi-ai venit să ispăşeşti păcatul meu!


Eu ştiu, pentru noi Te-ai jertfit,

Pe cruce de noi răstignit,

Dar Tu ne-ai iertat şi negrul păcat

Cu sângele Tău l-ai spălat!


Cad nopţi pe Golgota şi trec,

Eu fruntea în pulberi mi-o plec,

Căci Tu ne-ai adus lumină de sus

Şi-n veci mântuire, Isus!


Golgota, Golgota, Golgota…


***


Adie primăvara pe alei,

Trezind nepotolit un dor de soare.

Nămeţii scad, şi gheaţa în ponoare

Răsuflă blând cu zvon de ghiocei.


În noaptea zbuciumatei noastre vieţi

Mi-e inima ca pasărea uşoară,

Căci iar şi iar ne cheamă primăvara

Spre-un cer înalt şi fără de tristeţi.

Mersul pe loc

2 comentarii

O dată cu venirea la guvernare în Republica Moldova a partidelor democrate, peste jumătate din electorat a sperat, mai mult ca niciodată, că în sfârşit se va face ordine în această ţară. Că în sfârşit va fi stârpită corupţia, că Vladimir Voronin va fi judecat şi întemniţat pentru toate fărădelegile comise timp de opt ani de zile, că Partidul Comuniştilor va fi scos în afara legii, că poliţiştii care au maltratat tinerii la 7 aprilie 2009 vor fi pedepsiţi după merit, că vor fi create mult-promisele locuri de muncă, că nivelul de trai va creşte vertiginos.

Basarabeanul abia acum şi-a dat seama că totul a fost doar o minciună – o minciună frumoasă.

De ceva vreme asistăm la un conflict deschis între Vlad Filat şi Vlad Plahotniuc. La mijloc, din păcate, nu stau interesele cetăţenilor, ci… altfel de interese. De câteva zile se observă şi o accentuare a neînţelegerilor dintre Vlad Filat şi Mihai Ghimpu care, prin intermediul presei, îşi adresează reciproc replici din ce în ce mai dure. Conflictul dintre ei a ajuns şi în Parlament, unde PL-ul nu a votat câteva proiecte de legi înaintate de PLDM, iar PLDM-ul a procedat la fel în cazul unui proiect de lege înaintat de PL. Cu toate acestea, Mihai Ghimpu dă asigurări că AIE încă este vie.

Din cauza animozităţilor la nivel central, membrii celor patru partide parlamentare din teritoriu, recurg la alegerea preşedinţilor de raioane în mod individual. De exemplu, în raionul Ialoveni, cu voturile consilierilor PL, PD şi PCRM a fost ales un preşedinte de la Partidul Liberal. La Anenii-Noi, cu suportul câtorva consilieri de la PD, comuniştii şi-au ales propriul preşedinte, asta în condiţiile în care, cele trei membre ale AIE aveau majoritate în consiliul dat. La Briceni, cu voturile câtorva consilieri comunişti, PLDM-ul şi-a ales şi el un preşedinte. Cazuri de acest gen s-au înregistrat în mai multe raioane ale ţării. Văzând că fenomenul a scăpat de sub control, Preşedintele de onoare al Partidului Democrat, Dumitru Diacov, s-a arătat deja sceptic cu privire la utilitatea semnării unui acord cu PL şi PLDM în ceea ce ţine alegerea preşedinţilor de raioane.

După zece zile de consultări cu societatea civilă, prim-ministrul ţării Vlad Filat a făcut câteva declaraţii care te duc cu gândul la eventuale jocuri politice comune ale PLDM-ului cu Partidul Comuniştilor. În teritoriu acestea deja sunt vizibile. „Este o greşeală că am întrerupt dialogul cu opoziţia”, a subliniat Filat. Iar Vladimir Voronin, în urma unei întâlniri cu prim-ministrul, la care presa nu a avut acces, s-a arătat înţelegător faţă de acesta spunând că probabil l-a ajuns cuţitul al os. „Republica Moldova devine ţara oligarhilor, a contrabandiştilor”, a mai spus Voronin. Dacă e să citim printre cuvinte, atât Filat, cât şi Voronin, fiul căruia nu mai este atât de prosper în afaceri, ar fi dispuşi să facă front comun doar ca să se debaraseze de Vlad Plahotniuc, afacerile căruia pur şi simplu înfloresc. Lovind cu insistenţă în numele lui Plahotniuc, va avea de suferit şi imaginea Partidului Democrat care, în cazul unor noi alegeri anticipate, s-ar putea să nu obţină voturile necesare ca să acceadă în Parlament. Pe de altă parte, activitatea invizibilă a Preşedintelui interimar al ţării Marian Lupu, poate constitui un alt factor-cheie care să conducă la o scădere semnificativă a susţinerii din partea propriilor alegători. Neoficial, se vorbeşte de o încercare de „eliminare” a Partidului Democrat de pe eşichierul politic sau cel puţin, de o diminuare a importanţei acestuia, pentru ca la toamnă, în cadrul cvasiinevitabilelor alegeri anticipate, alegătorii să se concentreze doar asupra celor doi mari actori politici rămaşi în joc: PLDM şi PCRM. Pericolul este că majoritatea simpatizanţilor Partidului Democrat ar putea revota Partidul Comuniştilor şi, atunci, anihilarea unei formaţiuni politice de factură democrată poate readuce în fruntea ţării clanul Voronin.

Despre Plahotniuc şi afacerile sale dubioase se vorbeşte de mai mulţi ani însă, din cauza justiţiei defecte din ţara noastră, până în prezent acesta nu a fost anchetat. Mai mult de atât, Vlad Plahotniuc beneficiază în prezent şi de imunitate parlamentară, ceea ce face şi mai dificilă încercarea de a-l trage la răspundere. În atare situaţie, când organele de drept moldovene stau cu mâinile legate, iar interesele politicienilor, de cele mai multe ori de ordin financiar, se intersectează, se creează condiţii optime pentru reglări de conturi aparent civilizate. Vlad Plahotniuc, căruia Filat îi spune Păpuşarul, a încercat să zdruncine PLDM-ul prin influenţarea câtorva membri importanţi să plece, iar Vlad Filat, prin declaraţii şi dezvăluiri, deocamdată deloc senzaţionale, zdruncină PD-ul.

Alianţa pentru Integrare Europeană, după cum stau lucrurile, ar putea să sufere anumite modificări. Sub paravanul acestei Alianţe se întâmplă tot ce vrei, mai puţin democratizarea şi reformarea veritabilă a acestei ţări care doreşte să se integreze în Uniunea Europeană. Vom reuşi să ne integrăm în marea familie europeană sau nu, este greu de spus. Un lucru însă este cert: în Republica Moldova interesul alegătorilor este ignorat în mod cinic de către guvernanţi. Frustrat şi dezolat, electoratul s-ar putea revanşa oricând, readucând la cârma statului Partidul Comuniştilor. Şi atunci ne vom trezi cu zeci de dosare fabricate la comandă şi cu reprezentanţi ai partidelor democrate stând la răcoare. După gratii a stat şi Valeriu Pasat, şi Serafim Urechean, ş.a. Dacă partidele de dreapta se tem să-şi asume măsuri radicale, dar juste, atunci comuniştii, după cum au demonstrat-o anterior, sunt în stare de orice, chiar dacă faptele lor depăşesc de cele mai multe ori cadrul legal. Orice tergiversare a democraţilor în ceea ce priveşte judecarea faptelor comuniştilor, poate fi în defavoarea lor.

Scriitori şi nonscriitori

2 comentarii

Activitatea de scriitor nu este deloc uşoară. Am mai spus-o şi alte dăţi. A fi rob al scrisului înseamnă, întâi de toate, să-ţi trăieşti viaţa într-o competiţie permanentă din care nu se ştie dacă vei ieşi învingător vreodată.

De ceva vreme, asist la o luptă (unii o numesc competiţie) puerilă între anumiţi scriitori şi mă întreb care este rostul ei?! Neştiind cine este mai deştept, mai popular, mai înzestrat cu talent, ei deschid cufărul cu injurii şi încep, ca nişte oameni lipsiţi de minte, a-şi împroşca mai toţi colegii de breaslă. Alţii însă, umili şi perseverenţi, îşi caută de scris şi nu se avântă în acest interminabil bombardament verbal. Şi bine fac.

În Republica Moldova, de altfel ca şi în alte ţări, există două categorii de scriitori:

1) Scriitori care scriu,

2) Scriitori cărora li se pare că scriu.

Dintre cei care scriu îi pot aminti pe Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Haralambie Moraru, Savatie Baştovoi etc.

În a doua categorie stau adunaţi laolaltă, ca o căpiţă de ciulini uscaţi, indivizi şcoliţi, din gurile cărora ies doar neologisme, scriu versuri albe de ţi se întunecă mintea, se ceartă cu toată lumea, se dau mari şi tari. Şi acest grup este în continuă creştere.

Unul dintre ei, care se consideră mare scriitor, în cadrul unei emisiuni televizate, în loc de LABIRINTURI a spus LABIRINTE. Ce să zic, se mai întâmplă. Şi deştepţii greşesc câteodată. Problema este că autorii de cărţi care nu li se alătură, nu le frecventează cenaclurile, sunt consideraţi proşti şi lipsiţi de talent. Ei se preocupă atât de mult de valoarea sau nonvaloarea altora, încât uită de propria lor valoare precedată de un Non cu literă mare.

Cine scrie literatură adevărată, nu are timp de prostii. Ăştia însă, care hodorogesc de dimineaţă până în noapte, care se întrec în a se exprima în mod excesiv prin neologisme, atât în scris, cât şi verbal, dându-se mari creatori de lucrări docte, riscă, după cum se şi vede, să rămână fără cititori. Pentru că, până la urmă, deşteptul scrie pentru alţii, iar lipsitul de creier – pentru sine. Ei singuri nu înţeleg ce scriu, totuşi numesc literatură ceea ce fac.

Grigore Vieru, autor de poezii, desconsiderat de către aproape toţi pseudoscriitorii moderni, a devenit un simbol al literaturii române. Ian să-i vedem pe ăştia din urmă ce fel de simboluri vor deveni!

Deznodământul este aproape

0 comentarii

Campania electorală pentru alegerile locale este pe sfârşite. Atât la Chişinău, cât şi în localităţile Republicii Moldova a fost învălmăşeală mare. Ba, mai mult de atât. La Sângera, Mileştii Mici, Ţipala etc., s-au înregistrat cazuri în care candidaţii la funcţia de primar sau de consilier au fost bătuţi, unii dintre ei necesitând intervenţia medicilor.

Reprezentanţii Comisiei Electorale Centrale au anunţat că în vederea organizării alegerilor locale au fost alocate din bugetul de stat 58 mln. de lei. În afară de această sumă fabuloasă, partidele cheltuiesc milioane suplimentare pentru cumpărarea propriu-zisă a alegătorilor, dându-le bani sau produse alimentare. Oamenii de la sate primesc cu entuziasm copeicile, dar şi pachetele cu orez, macaroane, sare şi făină, mulţumindu-se şi de atât, pentru că, dacă ar ţine cont de „principii şi valori”, vorba lui Marian Lupu, ar muri de foame.

Recent, Institutul de Politici Publice a prezentat rezultatele unui sondaj realizat în intervalul 6 – 24 mai, care, la alegerile din 5 iunie îl poziţionează pe candidatul Partidului Liberal Dorin Chirtoacă pe primul loc cu 39%, fiind urmat de reprezentantul PCRM Igor Dodon cu 26%. Cu mult în spate, pe locul trei, se află Valentina Buliga de la PD cu 4%. Nu trebuie ignorat nici numărul indecişilor care se ridică la 24%.

Fiind întrebat ce părere are despre rezultatele acestui sondaj, Igor Dodon părea foarte sceptic de veridicitatea lor, arătându-se totodată sigur de şansele sale. În schimb, Valentina Buliga a spus că mizează mult pe voturile indecişilor.

Pe de altă parte, cifrele sondajului arată puţin altfel când vine vorba de voturile pentru funcţia de consilier în cadrul primăriei municipiului Chişinău. La acest capitol, PCRM se află pe primul loc cu 27%, fiind urmat de PL cu 25%, PLDM cu 17% şi PD – 6%.

După retragerea candidatului Victor Bodiu din cursa electorală, alegătorii s-au aşteptat la o susţinere deschisă din partea PLDM faţă de Dorin Chirtoacă, ceea ce nu s-a întâmplat. La întrunirile organizate prin licee, universităţi, cartiere, reprezentanţii PLDM vorbesc numai despre necesitatea alegerii unei echipe de oameni profesionişti şi competenţi în cadrul consiliului municipal. Despre Dorin Chirtoacă, nici o vorbă. În cazul obţinerii unui nou mandat, acesta va fi numai şi numai meritul lui Chirtoacă, dar şi al echipei PL.

În atare situaţie, ajungem la concluzia că PLDM, în frunte cu Vlad Filat şi-a retras candidatul din cursă, nu atât în favoarea lui Dorin Chirtoacă, cât pentru că a conştientizat eşecul iminent al lui Bodiu în alegeri.

În cursa pentru funcţia de primar al municipiului Chişinău s-au înscris 14 candidaţi, iar pentru cea de consilier - 33.

Sfârşitul lumii încă n-a venit

0 comentarii

Un pastor american a prezis că pe 21 mai 2011, ora 18:00, va veni sfârşitul lumii. Şi… sfârşitul lumii nu a venit. În ultimii ani, am ascultat predicţiile mai multor proroci legate de acest subiect, dar nici una dintre ele nu s-a adeverit. Cartea Sfântă spune că: „Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11), iar cu privire la sfârşitul lumii spune că: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni, nici chiar îngerii din ceruri, ci numai Tatăl” (Matei 24:36).

Omul se crede atotştiutor. Omul vorbeşte despre lucruri necunoscute ca şi cum le-ar cunoaşte, iar cei din jurul lui îl cred. Incapacitatea noastră de a diferenţia adevărul de neadevăr ne duce la pieire. Aşteptăm sfârşitul anunţat de proroci, aşteptăm sfârşitul promis de Dumnezeu, neobservând însă felul în care noi înşine ne sfârşim. Cu o ureche ascultăm predicile preoţilor, iar cu cealaltă – Răul şi, în final, ajungem să credem ce spune Răul. Semănăm tot mai mult cu o adunătură de alde Toma Necredinciosul care, din cauza îndoielilor, nu credem în Cel Neprihănit. Uite că un biet pastor american, rătăcit în propriile păcate, a vestit sfârşitul lumii şi mulţi, foarte mulţi, l-au crezut, iar Dumnezeu, deşi promite viaţa, mai nimeni nu Îl ia în serios. De ce să te îngrozeşti de sfârşitul lumii dacă şi aşa eşti sfârşit?!

Trăim în rătăcire şi nu ne dăm seama de asta. Dumnezeul propovăduit de limbile noastre capătă încet-încet chip de Stăpân imaginar şi nu de Stăpân real. Cuvântul Dumnezeu este folosit de Antihrişti ca o cale de ducere a sufletelor celor naivi spre pierzanie şi nu spre mântuire.

Plecăm genunchii în faţa Domnului numai când ne este greu. În rest, uităm de numele Său. Dar Dumnezeu a obosit de atâta făţărnicie. A obosit să vadă creştini smiorcăiţi care cer ajutor în clipe deloc uşoare şi care nu-I aduc mulţumiri şi laude când sunt fericiţi. În fericirea lor, ei rostesc cuvântul Dumnezeu mai mult ca pe o înjurătură. Am citit undeva despre un tânăr pe nume Albert Elbers, care era foarte rău. Toată lumea îl ocolea din cauza înjurăturilor sale. Deşi nu credea în Dumnezeu, într-o duminică a mers totuşi la biserică. La un moment dat, preotul a început să vorbească despre un soldat care a fost rănit grav la gură, încât a fost necesară amputarea limbii. Înainte să-l adoarmă, chirurgul i-a spus: „Vei fi mut pentru restul vieţii tale. Gândeşte-te care să fie ultimele tale cuvinte”. După ce s-a gândit un timp, rănitul a bolborosit: „Lăudat să fie Iisus Hristos!”. Albert a rămas impresionat de această povestioară.

Din fericire, nouă nimeni nu trebuie să ne amputeze limbile. Însă, dacă ne-am afla în locul soldatului rănit, care ar fi ultimele noastre cuvinte?!

În casa fiecăruia dintre noi, undeva într-un colţ umbrit, la sigur zace o Biblie colbăită. În loc să ne hrănim sufletele cu adevărul din ea, noi preferăm să ascultăm la televizor minciunile unor falşi profeţi.

De ceva vreme, se vorbeşte frecvent despre un sfârşit al lumii în 2012. Cartea Sfântă însă nu spune nimic despre acest cataclism. Pe cine să credem?

Ţara fariseilor

2 comentarii

A trecut Paştile. Amintirile… rămân. Bisericile au fost pline cu lume, iar coşurile cu ouă, pască şi vin. Cerul nopţii Învierii lui Iisus Hristos a fost invadat de stele sfioase, iar luna, de forma unei felii apetisante de gutuie, a luminat cu blândeţe chipurile pline de speranţă şi de iubire creştinească ale enoriaşilor. Pe de altă parte, păsărelele, de pe ramurile înmugurite sau înflorite ale copacilor îşi transmiteau una alteia scurte replici melodioase, iar câinii de prin mahalale lătrau prieteneşte, amintind trecătorilor că la acea oră târzie şi ei stau de veghe. Hristos a înviat!

Învierea Domnului i-a surprins pe „creştini” în cele mai diverse locuri: pe unii în biserici, pe alţii în cluburi de noapte… Şi toţi erau fericiţi. Ghilimelele de la periferiile cuvântului creştini le-am pus referindu-mă în primul rând la droaia de politicieni care s-au înghesuit în Catedrala Naşterea Domnului din inima Chişinăului, prefăcându-se că habar nu au avut că acolo vor fi şi zeci de camere de luat vederi, şi zeci de reporteri.

„Vai de voi… farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi: pe dinafară vă arătaţi oamenilor ca fiind drepţi, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Matei 23:27-28).

Enoriaşii din Catedrala Naşterea Domnului, în loc să se concentreze asupra celor sfinte, îşi rupeau gâturile uitându-se peste gardurile înalte de bodyguarzi la fariseii intraţi în biserică întâi de toate pentru a-şi face campanie electorală pe seama Învierii lui Iisus Hristos.

…Şi când te gândeşti că doar cu o zi în urmă Vladimir Voronin fusese la chipul cioplit al lui Lenin, venerându-l ca pe Dumnezeu. Este cu neputinţă să-l adori pe un ateu şi pe Dumnezeu în acelaşi timp. Cui îi slujeşte, de fapt, acest individ?

Show-ul televizat din noaptea Învierii, la care au participat atât candidaţi la funcţia de primar general al Chişinăului, cât şi preşedinţi, funcţionari etc., a fost… scârbos. Actorii politici au batjocorit nu doar Biserica, ci şi pe Iisus Hristos. Biblia spune despre aceştia că „Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni. …Le place locul dintâi la ospeţe şi scaunele dintâi în sinagogi” (Matei 23:5-6). În noaptea Învierii, fariseii au umplut Catedrala Naşterea Domnului. Fariseii, prin ecranele televizoarelor, au umplut casele noastre.

Un alt tip de farisei sunt indivizii care au sărbătorit Învierea Domnului în cluburile de noapte, unde şi-au delectat privirile cu dansurile la bară ale fetelor dezbrăcate şi au turnat în burţile lor litri de alcool. Reporterul unui post de televiziune, întrebându-l pe un tânăr chefliu cum se simte, acesta i-a răspuns zâmbind: „Ăsta da Paşti!”.

În ce se transformă Învierea Domnului?! Nu cumva într-o ucidere a Lui?!