Fumatul: păcat sau nu?

0 comentarii
Când vine vorba de fumat, nu este nevoie de nicio statistică, pentru că realitatea înconjurătoare ne ajută să tragem concluzii şi fără acestea. Oriunde priveşti, vezi pe cineva fumând. Ai văzut cum fumează adolescenţi, tineri, maturi, bătrâni, dar atât de obişnuit eşti cu asemenea imagini, încât nu te mai miră nimic. Probabil, tu însuţi eşti fumător. Există o sumedenie de motive din care individul se apucă de fumat, cele clasice fiind: dorinţa de a se simţi liber, dorinţa de a experimenta ceva nou, dorinţa de a fi în rând cu prietenii săi, tristeţea etc. Dar... omul nu începe să fumeze din careva motive. Motivele sunt, de fapt, zidul în dosul căruia el îşi ascunde dorinţa lăuntrică de a pune mâna pe ţigară. Totuşi, nu toţi îşi motivează viciul, acuzând factorii externi. Am întâlnit oameni care, în mod deschis, declară că fumatul le produce plăcere. În fine, scopul meu nu este să elucidez cauzele răspândirii fumatului, ci să prezint atitudinea religiei vizavi de acest viciu. În Biblie nu există nicio poruncă de genul: să nu fumaţi.

Din această cauză, rămâne la discreţia bisericii să decidă dacă fumatul este rău sau nu. Înainte de a prezenta un răspuns la această întrebare, voi încerca să arăt locul ţigării în interiorul bisericii creştine. Dacă în cadrul unor culte fumatul cunoaşte o răspândire îngrijorătoare, iată că în altele fumatul este exclus categoric. Atât primele, cât şi cele din urmă se declară împotriva acestui viciu citând unele versete precum: 1 Corinteni 5:11, 6:10; Galateni 5:21 etc. Totuşi, nicăieri nu se vorbeşte explicit despre interdicţia de a fuma.

Unii interpreţi ai textelor biblice consideră că anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte au o semnificaţie foarte largă. Un exemplu care să-i îndreptăţească îl găsim la Galateni 5:19-21: "Şi faptele firii păcătoase sunt cunoscute şi sunt: aduleter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmaşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Graţie ultimelor cuvinte din frază, creştinul are mână liberă în a categorisi faptele omului în bune şi rele. Aşadar, din punctul de vedere al exegeţilor, fumatul întruneşte caracteristicile necesare pentru a fi socotit păcat. Pentru o parte din fumători acest obicei urât nu pare a fi păcat. Ei ar putea să dea replici diferite precum că „fumatul este un obicei care nu afectează relaţia dintre om şi Dumnezeu" sau "fumatul este un viciu, dar nicicum un păcat" etc. S-ar putea să aibă dreptate şi exegeţii, şi fumătorii.

Ţigara îi produce fumătorului tot atâta plăcere, cât fotbalul îi produce fotbalistului, sau săriturile – paraşutistului. Pentru argumentele antitabac există tot atâtea contraargumente. Până la urmă, dacă este păcat ori nu să fumăm, este bine sau rău, depinde de mesajul pozitiv sau negativ care vine din partea propriei conştiinţe. Mai depinde şi de modul în care privim lucrurile. Se poate întâmpla ca un nefumător care a consumat un timp îndelungat produse alimentare cancerigene să trăiască mai puţin decât un fumător. De asemenea, poţi întâlni nefumători atei şi fumători foarte religioşi. Oamenii sunt diferiţi, iar durata vieţii sau felul lor de a fi, nu este determinat sută la sută de ţigară. Totuşi, glasul conştiinţei unui fumător, dacă nu din start, cel puţin după o vreme, va începe să-i transmită semnale de avertizare. Din varii motive, fumătorului căruia până mai ieri conştiinţa nu i-a zis niciodată „nu”, astăzi o face. La sigur cunoşti pe cineva care vrea să renunţe la fumat, dar nu-i reuşeşte. Sau poate tu însuţi te confrunţi cu această problemă. Mulţi fumători, deşi nu suferă de vreo boală cauzată de ţigară, decid să spună „stop”. Calea de a renunţa definitiv la fumat însă, este lungă, uneori fără capăt. Deşi se declară învins de puterea nicotinei, fumătorul se munceşte în sinea sa, conştientizând că nu-i bine ce face. Abia în această fază de percepţie a situaţiei reale, el îşi dă seama de sumele însemnate pe care le cheltuieşte în van, de riscul iminent de a se îmbolnăvi, de timpul pierdut, de mirosul neplăcut etc.

De obicei, cea mai proastă părere despre fumat o au nefumătorii, dar şi fumătorii care în mai multe rânduri au eşuat în încercarea lor de a renunţa la ţigări. Un argument pe care îl aduc aceştia ar fi următorul: „Fumul de ţigară este otrăvitor. Cine fumează, îşi otrăveşte corpul, acest lucru conducând individul spre o sinucidere lentă. Concluzie: fumatul este păcat.” Da? Otrăvitor este şi veninul de şarpe, totuşi el este folosit în medicină, uraniul este extrem de periculos, totuşi, datorită lui avem lumină în casele noastre. Cineva poate spune că „fumatul devine păcat în clipa în care omul singur îşi dă seama de acest lucru”. Mda, s-ar putea. Există mulţi oameni care cred că acest viciu este păcat, dar li se întâmplă frecvent să treacă pe lângă fumători, inhalând şi ei fum. Păcătuiesc ei oare? Vă daţi seama şi singuri că nu putem vorbi despre nişte substanţe mai mult sau mai puţin otrăvitoare, pe care se întâmplă să le înghiţim zilnic, că sunt pentru om o cale de păcătuire (aici este vorba în primul rând despre fumul de ţigară). Minerii lucrează într-un mediu în care sunt răspândite unele gaze periculoase sănătăţii lor, dar ce ne-am face fără cărbunii sau diversele minereuri pe care ei le pun la dispoziţie societăţii? Dăunător pentru sănătatea noastră este chiar şi atunci când stăm lângă un rug şi-i înghiţim fumul sau când mergem pe străzile oraşului şi inhalăm CO2-ul produs de maşini. Deşi conştientizăm că aceste lucruri nu fac bine sănătăţii noastre, nu renunţăm la ele, nu renunţăm la frigărui sau la mersul pe străzi. Şi nici minerul nu-şi lasă munca. Când vorbim despre un lucru anume că este sau nu plăcut lui Dumnezeu, trebuie să venim cu argumente concrete. De exemplu: Dumnezeu iubeşte pacea. Unii conducători interpretează pacea ca pe un rezultat firesc al războiului, alţii ca pe o cale de prevenire a războiului. Încheierea acordurilor de pace se înfăptuieşte în diverse moduri. Citisem undeva că pentru a menţine sau a restabili pacea, căpeteniile unor triburi, se aşezau pentru a fuma pipa păcii. Sunt sigur că pentru Dumnezeu pacea este de o însemnătate mai mare decât modul prin care aceasta este menţinută sau restabilită (evitându-se, bineînţeles, vărsările de sânge).

Mulţi fumători spun că ţigara îi linişteşte. Cei mai buni creştini însă, care au o relaţie sinceră cu Dumnezeu, spun că El este cel mai bun „Liniştitor”. Totodată, practica demonstrează că un adevărat creştin este, de obicei, nefumător. Cu toate acestea există preoţi foarte responsabili, dar care îşi permit să fumeze. Ajungem la ideea că de vreme ce acest viciu nu le afectează relaţia cu Dumnezeu, nu este păcat. După cum am menţionat anterior, o normă universală cu privire la fumat, nu există, la fel cum nu există nici în cazul unor produse alimentare ce sunt scoase obligatoriu din meniul membrilor unor culte creştine (carnea de porc, vinul etc.). Adesea am întâlnit creştini blânzi la vorbă, care se abţin de la consumul de alcool sau de la un anumit fel de carne, dar care, ori în transportul public sau în alte circumstanţe, nu se scoală niciodată să ofere locul unui bătrân sau unei femei însărcinate. Este foarte greu să spui despre fumat că este păcat atâta timp cât treci prin situaţii în care fumătorii sunt de o sută de ori mai umani decât unii creştini „evlavioşi” care nu fumează.

Puţini sunt fumătorii care să nu se fi gândit vreodată să renunţe la obiceiul lor. Foarte puţini. De vreme ce numărul persoanelor care se gândesc să lase fumatul îl depăşeşte pe cel al persoanelor care nu se gândesc la asta, reiese că acest obicei nu este bun. Un alt argument în defavoarea fumatului sunt inscripţiile de avertizare de pe pachetele de ţigări.

Şi totuşi, ce-i de făcut în cazul în care ai conştientizat deja că fumatul este dăunător? Ce-i de făcut dacă eşti deja dependent şi nu poţi renunţa la ţigară? Nu este de competenţa mea să dau sfaturi cum să lase cineva fumatul. Totuşi, o recomandare de acest gen am citit pe un pachet de ţigări: „Psihologul, profesorul sau medicul vă poate ajuta să renunţaţi la fumat”. Mă gândesc însă cât de util poate fi ajutorul unui psiholog, profesor sau medic care, ironia sorţii, exact ca tine, nu se poate dezice de ţigară? El la cine să se adreseze?

Aşadar, fumatul este păcat ori nu? Ţie ce-ţi şopteşte conştiinţa? Îţi spune că-i păcat? Dacă da, înseamnă că aşa şi este. Este o practică urâtă şi dăunătoare. Altfel nici nu-ţi puneai problema să renunţi la obiceiul tău. „Şi dacă ce nu vreau, aceea practic, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”, Romani 7:20. Just. Dacă practicăm un lucru pe care singuri îl urâm, înseamnă că suntem păcătoşi, iar prin păcătoşenia noastră – păcate săvârşim.

Omul, după cum îi stă în fire, apelează la Dumnezeu abia când nu mai vede ieşire din situaţie. Din fericire, multe fiinţe au renunţat la fumat datorită rugăciunii. Numai Dumnezeu poate întări pe cel slab în faţa ţigării, pe cel care nu-şi imaginează viaţa fără o zi în care să pufăie satisfăcut. Dumnezeu salvează pe oricine este biruit de rău.

Nicolae Dron – Pastorul cu suflet de poet

2 comentarii
Poezia fără rimă este comparată adesea cu bucatele fără sare. Şi, pe bună dreptate, ar spune unii. Adepţii versului alb însă, vin cu felurite justificări, argumente etc., precum că metoda lor de punere în pagină netradiţională a poeziei conduce, indiscutabil, la o dezvoltare semnificativă a literaturii contemporane.
„Tot ţiganul îşi laudă ciocanul”, spune proverbul.
Dacă e să renunţăm la emoţii şi la subiectivitate, lansându-ne într-o analiză atentă a versurilor albe, vom remarca, indubitabil, că acestea, în mare parte, din cauza avalanşei de „cuvinte goale”, vorba lui Eminescu, lipsite de logică şi melodicitate, nu fac decât să metamorfozeze dorinţa potenţialului consumator de poezie într-o nedorinţă profundă a acestuia de a gusta din ea. Unii consideră acest tip de scriere „o veritabilă absurditate literară”.
Poezia, în mod tradiţional, este socotită un produs al inimii autorului, dedicat inimilor cititorilor. Poezia, ca să încânte, ca să mângâie inima lectorului, trebuie să aibă şi… rimă. Altfel, în lipsa versurilor ritmate şi rimate, inima cititorului riscă să rămână o cetate imposibil de cucerit. Versul alb este o adevărată provocare şi pentru mulţi tradiţionalişti. Obosiţi să tot meargă la pescuitul de rime, ei se lasă pradă creaţiilor poetice nestandardizate care însă, nu aduc nici la o creştere a numărului de cititori, nici la creşterea popularităţii. Dimpotrivă.
Versurile cu rimă sunt ca o apă lină. Sau nu am dreptate?!
Ca să excelezi în scrierea versurilor albe, trebuie mai întâi să fii as în scrierea poeziilor cu rimă.

Actualmente, în ţara noastră, o duzină de robi ai versului alb, mediatizaţi mai mult datorită relaţiilor de amiciţie cu reprezentanţi ai mass-media, decât a talentului lor, încearcă să ne impună scriitura lor trunchiată, deşelată, schimonosită şi pretins a fi doctă, dar ce folos, pentru că omul ştie să discearnă valorile de nonvalori. Cei din duzina respectivă se consideră staruri ale literaturii basarabene contemporane. Unii poate că sunt, dar restul…

„Starurile de azi sunt nimicurile de mâine”, spunea cineva. Viitorul ne va arăta.

În Republica Moldova, din fericire, există poeţi extraordinari poeziile cărora sunt adevărate balsamuri pentru sufletele omeneşti. Pe lângă Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu etc., poate fi amintit şi distinsul autor de poezii creştine Nicolae Dron care, prin scrierile sale inspirate de Duhul Sfânt, reuşeşte să impresioneze orice ureche şi să topească gheţurile paralizante din orice inimă.

Nicolae Dron s-a născut la 25 august 1954 în satul Gura Galbenei, raionul Cimişlia, într-o familie de ţărani (Vasile Dron şi Eufrosinia Perciun).

Învaţă la Şcoala medie din satul Gura Galbenei, unde şi debutează cu versuri în pagini literare, la olimpiade şi în presa periodică din acea perioadă. Îşi continuă studiile la Colegiul Electromecanic din Chişinău, pe care îl absolveşte în 1973.

De mai mulţi ani colaborează fructuos în cadrul Institutului de Traduceri ale Bibliei din Stockholm, Suedia.

Nicolae Dron, împreună cu poetul şi traducătorul basarabean Igor Creţu, efectuează traducerea Bibliei pentru copii, editată în 1992 la Stockholm şi reeditată în repetate rânduri la Bucureşti, sub egida Societăţii biblice interconfesionale din România.

Lui Nicolae Dron îi aparţin mai multe traduceri şi scrieri religioase, printre care menţionăm: Viaţa lui Isus de Borislav Arapovici, Despre sfinţire şi Pe calea renaşterii de Ghenadii Kriucikov, Ascultarea de Vera Kuşnir, Cântări creştine (culegere de cântări corale), Razele cerului (culegere de cântări creştine).

A îngrijit şi editat în limba română Noul Testament (1979), a editat integral Biblia, text D. Cornilescu (1984) care până în prezent au cunoscut mai multe ediţii. În anul 1999 la Editura „Agape” din oraşul Făgăraş, Nicolae Dron publică o plachetă cu versuri de inspiraţie creştină, intitulată Roua Cerului şi urmată în 2002 la Editura „Alba Iulia prim” de o altă plachetă – Însetat de tine.

Din 1999 apar periodic selecţii din creaţia sa în cunoscuta Antologie de poezie creştină (Editura „Agape”, Făgăraş, România), alături de nume cunoscute în poezia creştină din spaţiul românesc precum: Costache Ioanid, Traian Dorz, Nicolae Moldoveanu şi alţii.

Poeziile de faţă au fost selectate din cartea lui Nicolae Dron intitulată Albe imnuri (Editura „Balacron”, Chişinău 2005).


Lumânarea


O lumânare arde în fereşti

Ca un îndemn, şi casa prinde viaţă…

Un adevăr banal ce îl primeşti

Prin anii vitregi ca pe o povaţă.

Ea arde singuratică în pace

Şi toată în lumină se preface.


Ea arde, precum sufletul senin,

Înviorând o viaţă cât de lungă,

Luminii dăruindu-se deplin,

Din sânul casei umbrele alungă.

Ea arde, însă până se topeşte,

În preajmă caldă raza ei domneşte.


Arzi, lumânare! Nu te întrista

Că te sfârşeşti în lacrime de ceară.

Tu vei trăi în flăcăruia ta,

Să luminezi în altă lume iară.

Prin noaptea neagră, rogu-te, veghează,

Arzi lumânare, arzi şi luminează!


Golgota


Golgota, Golgota, Golgota…

Ades printre lacrimi tresar,

Pe cruce văzându-Te iar,

Dureri să alini şi oameni haini

Să-Ţi dea o coroană de spini!


Şi nu rănile, o Doamne, Te-au durut,

Nici de orbii Tăi călăi nu Te-ai temut.

Ai ales făgaşul lumii cel mai greu

Şi-ai venit să ispăşeşti păcatul meu!


Eu ştiu, pentru noi Te-ai jertfit,

Pe cruce de noi răstignit,

Dar Tu ne-ai iertat şi negrul păcat

Cu sângele Tău l-ai spălat!


Cad nopţi pe Golgota şi trec,

Eu fruntea în pulberi mi-o plec,

Căci Tu ne-ai adus lumină de sus

Şi-n veci mântuire, Isus!


Golgota, Golgota, Golgota…


***


Adie primăvara pe alei,

Trezind nepotolit un dor de soare.

Nămeţii scad, şi gheaţa în ponoare

Răsuflă blând cu zvon de ghiocei.


În noaptea zbuciumatei noastre vieţi

Mi-e inima ca pasărea uşoară,

Căci iar şi iar ne cheamă primăvara

Spre-un cer înalt şi fără de tristeţi.