Zâmbeşte azi pentru mâine!

8 comentarii
Deunăzi, dis-de-dimineaţă, cu mintea plină de gânduri împovărătoare, pornisem la munca cea de toate zilele. Străzile din preajma preafrumosului Parc Victoria din Londra erau arhipline de lume: indieni, arabi, chinezi, englezi etc. Toţi se mişcau grăbiţi spre... nu ştiu unde. Tabloul ăla uriaş şi memorabil, în care stăteau adunate una lângă alta mii de mutre înăcrite, încordate, neliniştite, triste, plictisite, epuizate, supte şi întoarse pe dos de noianul problemelor cotidiene, mă duse deodată cu gândul la viaţă. Din nou la viaţă. Avem numai una de trăit, dar o trăim ca şi cum nu am trăi-o. Fugim ca nişte nenorociţi în toate colţurile lumii ca să ne construim un viitor cât mai frumos şi ajungem să uităm, cu desăvârşire, de prezent, de ziua de azi.
Trec zile, trec ani, trec decenii şi noi tot cu gândul la viitor suntem. Ajungem să îmbătrânim şi abia atunci ne dăm seama de tâmpita şi zadarnica noastră alergătură. Apoi ne întrebăm, dar când au trecut aceşti ani? Mai ieri eram copil, iar azi nici în cârjă nu mă mai pot deplasa?
La semafor, peste drum, observasem un om în scaunul cu rotile. Zâmbea. Da, un om bolnav, ţintuit pe viaţă în cărucior, zâmbea. El fusese primul, dar şi ultimul om din acea dimineaţă pe care l-am văzut zâmbind.
Majoritatea dintre noi poate merge, poate vedea, poate auzi, poate vorbi, dar nu zâmbeşte aproape niciodată. Va zâmbi altădată, în viitor, când va avea de toate şi va mai scăpa de probleme. Dar nimeni nu a avut niciodată de toate, nici chiar cei mai bogaţi oameni, iar de probleme, nu scapă nimeni atâta timp cât este în viaţă.
Haideţi să zâmbim asemenea bărbatului din cărucior. Haideţi să ne bucurăm de ziua de azi, aşa cum este ea, că cea de mâine, cine ştie, poate fi mult mai rea.

Prietenii la nevoie se cunosc

0 comentarii

Timp de 28 de ani, de când îmi port mădularele pe acest pământ, am avut ocazia să cunosc diverşi oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni-oameni, oameni-neoameni.
De mai bine de o lună umblu prin Europa de Vest în căutarea norocului. Am cutreierat cândva şi Europa de Est (Rusia) şi nu l-am mai găsit. De astă dată sper ca Apusul, cum i se mai spune Europei de Vest, să aducă mult-visatul răsărit de soare şi în viaţa mea.
Pe 1 februarie 2012 am ajuns la Hamburg (nordul Germaniei). Oraş mare, oraş frumos, oraş cu străzi curate, lipsite de câini vagabonzi (despre această urbă voi scrie detaliat altă dată). Am încercat să ne împrietenim, dar pământul ăla, proprietate a urmaşilor lui Hitler, n-a voit, sau poate că n-am voit eu, să ne apropiem spiritualiceşte unul de celălalt. Dar nu îmi pare rău.
Pe 4 martie 2012, am aterizat pe aeroportul Gatwick din Londra. Atât în Germania, cât şi în Marea Britanie, m-au întâmpinat prieteni care, ca să mă simt bine la ei, mi-au oferit până şi bucăţica lor de pâine.
Le mulţumesc din suflet şi, profitând de această posibilitate, vreau să mărturisesc că eu aş fi procedat la fel în locul lor.



Dedicaţie mamei...

8 comentarii


Chinul aşteptării


Scoţând din buzunare anii,

Făcuţi rugină toţi, şi scrum,

Tulburat voiesc să-i număr,

Câţi trecut-au pân-acum.


Ah, mamă! Mulţi de tot s-au scurs,

Pierit-au ere, tu rămâi

Visezi şi azi, noi, cei din urmă

Cândva s-ajungem cei dintâi.


Născut-ai genii, înţelepţi,

De sânge, soli să ai în lume,

Mereu plângând, în colţ te rogi,

Cel de Sus să ţi-i îndrume.


Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă,

Că te-ai muncit fără de tihnă,

După ani de trudă lungă,

Măcar acum să-ncerci odihnă.


Aşază-te-n belceul sorţii,

Zefirul lasă să te-adie,

Şi-aşteaptă, azi de sărbătoare,

Acasă sol cu sol să vie.