"Apărarea lui Socrate" de Platon

1 comentarii




Când afară crapă pietrele de frig la Casa Actorului se joacă teatru. Pe 19 decembrie, în jurul orei 20:00, de Sfântul Nicolae pe stil vechi, a fost prezentată publicului piesa Apărarea lui Socrate de Platon, în regia tânărului și talentatului actor Mevv (Mihai Fulga), care a fost pentru aproape o oră și eroul central al piesei – Socrate. Acest erou al vremurilor de demult și al timpurilor prezente, prins în lanțuri grele, nenorocitoare, cuprindea de-a lungul și de-a latul ființei sale toată tragedia acestei lumi. Meletos, jucat de Serghei Chiriac, și Anytos, de Denis Chirtoacă, două personaje cu rolul de a decide soarta lui Socrate, care nu credea în zei, au amplificat manifestările dramatice ale acestui înțelept antico-actual. Libertatea spiritului acestuia de a crede sau a nu crede în divinitățile gloatei, de a se supune sufletește regulilor înrobitoare de spirite ale societății, a fost una dintre ideile centrale ale piesei.

Noi, cei prezenți, nu am fost nici pe departe spectatori. Nu! Noi ne-am aflat chiar în mijlocul evenimentelor și am luat parte la condamnarea lui Socrate. Noi eram poporul. Iar poporul, din câte se știe, a cerut și crucificarea lui Iisus.

Muzica, care a înveșmântat spectacolul de la început și până la sfârșit, a fost inspirat aleasă și a sunat ca o sentință, ca startul unei ultime confruntări cu lumea, cu marii diriguitori ai ei, care decid ce e „bine” și ce nu e bine pentru noi…

Acest spectacol mi-a atins câteva corzi ale sufletului care nu au vibrat niciodată până astăzi… Iar lanțurile din jurul cărnii lui Socrate au devenit laitmotivul gândurilor mele de la terminarea fulminantă a tragediei până acum, când scriu aceste rânduri. Pentru că aceleași lanțuri, fără să vrem sau să ne dăm seama, ne scrijelesc, ne rup în bucăți spiritele, libertatea, gândirea…

Viitorii mari actori de mâine trebuie văzuți, sprijiniți și admirați astăzi. Pe 19 decembrie, în jurul orei 20:00, când afară crăpau pietrele de frig, ei au evadat din coconul genezei, zburând elegant, ca niște fluturi exotici, spre culmi…

De ziua mea...

4 comentarii


Astăzi, de ziua mea de naștere, când am ajuns la cel de-al treilea deceniu de viață, am înțeles un lucru: cale de întoarcere nu există. Nu voi mai fi niciodată copil, nu voi mai fi niciodată adolescent, nu voi mai fi nici măcar cel care am fost cu o zi în urmă... Putem fi orice în această viață, dar nu mai putem fi niciodată ceea ce am fost ieri. Avem posibilitatea să pășim pe orice cărăruie care ni se ivește înainte, dar nu putem nicicum să călcăm  îndărăt, pe calea pe care am venit până aici.

Suntem irepetabili și unici.

Mergem înainte, dar mereu aruncăm privirea peste umăr, ca să privim la trecutul nostru, la amintiri... Ne îndepărtăm atât de mult de punctul de unde am pornit încât, la o anumită vârstă, ajungem să ne întrebăm: oare tot eu sunt cel de altădată, care se juca în curte, care păștea vacile pe imaș, care crăpa lemne în dosul casei, care rânea omătul în ogradă? Înstrăinându-ne de obiceiurile copilăriei noastre, ne îndepărtăm de noi înșine, de ființa noastră originală. Devenim niște umbre la ceea ce am fost cândva.

Dar regulile jocului nu pot fi schimbate. Mergem înainte cu toate că știm că drumul acesta al nostru are un sfârșit. Mergem spre acel sfârșit, ne apropiem de el, conștienți fiind că altă cale nu avem.

Oricât de multe sau de puține zile am avea de trăit, trebuie să ne bucurăm de ele, pentru că sunt ale noastre, numai ale noastre.

Sunt fericit!

UE a câștigat bătălia, Rusia încă nu a pierdut lupta sau Euromânizarea inevitabilă a Basarabiei

0 comentarii


Parafarea Acordului de Asociere cu UE a devenit un fapt împlinit, palpabil. Moldovenii au făcut un pas mare înainte, spre Europa, cel puțin pe hârtie, pentru că în viața de zi cu zi încă nu au simțit, pe propria piele, vreo schimbare cât de cât importantă în mersul lucrurilor din Republica Moldova.

„La reuniunea Parteneriatului Estic de astăzi de la Vilnius, Republica Moldova deschide un nou capitol în istoria sa – un capitol pe cât de ambiţios, pe atât de complex şi solicitant. Aderarea la Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline este un vis măreţ ce ne uneşte pe toţi şi care – odată cu parafarea Acordurilor de Asociere şi de Liber Schimb, dar şi cu anularea vizelor pentru moldoveni într-o perspectivă destul de apropiată – prinde tot mai mult contur”, a declarat Iurie Leancă după Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Pe de altă parte, Dorin Chirtoacă, care de asemenea a fost prezent la istoricul eveniment de la Vilnius, a declarat că parafarea Acordului de Asociere a RM cu UE „îi provoacă sentimente de mândrie şi bucurie, dar şi de îngrijorare în acelaşi timp”.

Motive de îngrijorare ar trebui să aibă toți membrii coaliției de la guvernare, deoarece scenariul Ucrainei, care în 2012 a parafat Acordul de Asociere cu UE, dar în acest an a renunțat la semnarea lui, ar putea deveni o realitate și pentru Republica Moldova. Federația Rusă mai are la dispoziție un an ca să hărțuiască țara noastră, s-o șantajeze din punct de vedere economic, politic etc., s-o determine să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Rusia a pierdut bătălia în fața UE, dar nu și lupta. Nici nu va renunța ușor la acest spațiu unde, jumătate din populație jubilează, iar cealaltă jumătate respiră nostalgic, gândindu-se la cocheta Uniune Vamală. Adevărata luptă abia începe. Iar actualii guvernanți vor pierde fără îndoială această luptă în fața tăvălugului rusesc.

Mai mult de atât, anul viitor vom avea alegeri parlamentare care, după cum ne arată și sondajele, vor fi câștigate de partidele de stânga, iar cursul european al Moldovei va lua sfârșit fără ca Rusia să depună un efort prea mare în acest sens.

Vor câștiga forțele pro-ruse, deoarece de la 2009 încoace populația țării noastre o duce din ce în ce mai greu, actele de corupție la nivel înalt au devenit tot mai multe și mai evidente, justiția nu s-a reformat etc., etc., iar în următorul an, până la semnarea Acordului de Asociere, nu se vor schimba prea mult lucrurile. Revenirea la putere a comuniștilor și a socialiștilor nu va putea fi evitată nici dacă vom obține regim liberalizat de vize cu UE, pentru că această realizare târzie (deoarece basarabenii care au vrut să plece în UE au deja pașapoarte românești) nu-i va determina să-și reanimeze simpatiile față de niște partide proeuropene, doldora de oameni corupți.

Actualii guvernanți pot evita scenariul sumbru care se va materializa fără îndoială anul viitor. Dacă țin la unitatea noastră ca neam, ca vorbitori ai uneia și aceleiași limbi, ar trebui să dea dovadă de maturitate politică, de înțelepciune și eroism și să urmeze traseul geostrategic enunțat zilele trecute de către președintele României Traian Băsescu – Reunirea. Reunirea este unica posibilitate prin care să punem capăt influenței nefaste și destructive care vine din partea Rusiei.

Astăzi, reunificarea nu mai este o problemă a societății noastre, ci a clasei politice actuale. Aceasta din urmă, în pofida pericolului iminent din partea forțelor pro-ruse care se conturează tot mai mult, ar prefera să piardă alegerile parlamentare, decât să piardă Republica Moldova ca stat suveran și independent. Datorită justiției de mahala, care le apără spatele și care le asigură libertatea, ei ar evita la nesfârșit reunirea. Odată cu reunirea mulți dintre ei ar ajunge după gratii, pentru că justiția română nu le va tolera fărădelegile. Mai mult de atât, odată cu reunirea ei își vor pierde și funcțiile publice. Astfel ei nu vor mai avea ocazia să fie prim-miniștri, președinți de țară, șefi la vamă etc.
  
Prin urmare, reunirea este tărăgănată și zădărnicită de un grup de politicieni pentru care funcțiile publice sunt mai importante decât bunul nume și adevărul istoric. Comuniștii și socialiștii vor reveni la guvernare din cauza unui Filat, Leancă, Lupu ș. a. Acest scenariu este inevitabil. Cei care au dorit să ne ducă în Europa ne vor duce, de fapt, în Uniunea Vamală.

Reunirea poate fi realizată numai în situația în care România le va da garanții corupților de pe Bâc că vor fi absolviți de orice vină și că le va acorda în mod automat funcții publice în structurile guvernamentale din România. Altă soluție nu există.

Din păcate…
0 comentarii
 Bibliotecară și moderatoare Mariana Ursu - un om elevat, modest, înțelept, energic, responsabil...
 Publicul - activ, curios, plăcut, citit...
A fost o întâlnire minunată, memorabilă, utilă, răscolitoare...
Vreau să-i mulțumesc din suflet Marianei Ursu pentru invitație, pentru organizarea perfectă a evenimentului și pentru plăcuta atmosferă pe care a creat-o...

Sunteți minunați!!!

Autobuzele copilăriei noastre

0 comentarii


Azi noapte mi-am amintit de transportul interurban de pasageri din perioada copilăriei mele. Ni se puneau la dispoziție autobuze sovietice, de culoare galbenă, care nu erau altceva decât niște melci pe roți. Distanța dintre satul meu de baștină și Chișinău era de „tocmai” 25 de kilometri și o străbăteam, cu puțin noroc, în numai o oră. 

La început, când sătenii veneau în număr relativ mic la Chișinău, când foarte mulți gospodari aveau cai sau câte o pereche de boi în grajd și se duceau cu căruța în orășelul Hâncești la cumpărături, pentru că era mai aproape, toți sătenii noștri erau cât se poate de fericiți și mulțumiți.

Însă, a tăbărât independența peste noi. Colhozul s-a destrămat, fermele la fel… Pentru că în sat nu mai era nimic de muncă, oamenii au încercat să-și caute bucățica de pâine în capitală. Iar, de la o vreme, oricât de mari ni se păruseră anterior autobuzele noastre gălbioare, tot nu încăpeau toți ca să plece la Chișinău.

În acel moment… a început lupta.

Auzisem că până și primarul din acea perioadă convocase o ședință de urgență, întrebându-și nedumerit consilierii de ce nu încap toți pasagerii în autobuz, pentru că, de când se ținea el minte, nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să nu aibă loc în acele cocini mișcătoare. După câteva ore de dezbateri aprinse, unul dintre consilieri, care avea o vastă experiență în domeniu, a ajuns la concluzia incertă că, probabil, a crescut numărul călătorilor. Una dintre soluțiile propuse de aleșii satului, a fost să mai aștepte o vreme că, vorba aia, Dumnezeu e mare, iar oamenii se obișnuiesc repede atât cu ușorul, cât și cu greul.

Primul autobuz pleca spre capitală la ora șase fără un sfert sau poate chiar mai devreme. Uite ca am uitat acest amănunt deloc de neglijat. Oricum, la ora la care ieșeam noi din case ca să pornim spre stație, cocoșii încă dormeau duși, sforăind prin cotețe. În plină noapte, când până și stelele își închiseseră ochii ca să doarmă, noi așteptam, cu privirile țintuite-n zare, apariția farurilor luminoase ale autobuzului. Între timp, oamenii mai discutau, se mai jeluiau, își mai dădeau și sfaturi. Uitându-te la ei dintr-o parte, ai fi zis că sunt prieteni de când lumea și pământul. Însă, când cocina galbenă se apropia de noi, instinctul animalic răbufnea din pieptul fiecărui potențial călător, spun potențial, pentru că mai poți fi numit oare călător dacă nu ai încăput în autobuz? Autobuzul se apropia încetișor, iar gloata, în poziție de start, aștepta. În momentul potrivit, când mult-așteptatul autobuz încă se mișca, toți, cu mic, cu mare, se aruncau înainte cu mâinile și picioarele. Cine reușea primul să apuce ușa cu mâna, era socotit marele norocos al zilei. Uneori câte douăzeci de mâini se încleștau concomitent de ușă. Odată, câțiva omuleți mai vânjoși, au dezbârnat ușa chiar sub privirile disperate ale șoferului.

De la o vreme însă, eforturile noastre de a intra primul, deveniseră zadarnice, pentru că autobuzul venea plin ochi. Ceva se schimbase. Până și oamenii deveniră mai închiși în sine, mai suspicioși. În aer plana un mare secret, pe care nimeni nu vroia să-l dezvăluie. Totuși, unul dintre prietenii mei mi l-a spus. „Daca vrei să încapi în autobuz, du-te acasă la șofer și așteaptă-l la poartă”. Zis și făcut. Ce am văzut acolo, m-a lăsat fără de cuvinte. Peste vreo șaptezeci de bărbați și femei, bătrâni și copii așteptau în fața porții. Deși era întuneric, în ochii tuturor puteai citi unul și același lucru: „Uite că a mai venit un nenorocit”. Peste câteva secunde mai veniră câțiva doritori de a vedea Chișinăul. În ochii mei, ca la toată lumea, scria același lucru: „Uite că au mai venit câțiva nenorociți!”

Până să urcăm, ne uitam unul la altul ca la niște dușmani, concurenți, rivali…

De la o vreme, nici așteptatul la poartă nu mai era o soluție, pentru că autobuzul ieșea încărcat cu lume chiar din ogradă.

Într-o dimineață de iarnă, la vreo ora patru și jumătate, m-am îmbrăcat și am ieșit din casă. Destinația – casa șoferului. Toată noaptea ninsese ușor, așternându-se un strat de vreo zece centimetri de zăpadă de toată frumusețea. Mergeam-alergând că, vorba aia, norocul ți-l faci singur. Dacă ajungeam prea târziu, ce rost mai avea că m-am sculat cu noaptea în cap? Când am cotit stânga pe hudița care ducea către locul unde m-am pornit, deși zăpada era proaspătă, am zărit mai multe urme de papuci. Cu cât mă apropiam mai mult de locul cu pricina, cu atât se înmulțea numărul urmelor de încălțăminte lăsate în zăpadă. Am ajuns. Este întuneric și liniște. La poarta șoferului nu se vede niciun om. Trag de clanța porții – încuiată. Uitându-mă la potopul de urme, observ că toate duc până în fața gardului din piatră. Numai până acolo. Acolo dispăreau. „Au sărit gardul, nenorociții dracului”, îmi zic eu. Ca să nu mă simt aiurea, am sărit și eu peste. M-am apropiat de ușa autobuzului, trag de ea, se deschide, dau să urc, dar…aproape că era să nu încap. Era plin-plinuț. Stăteau înghesuiți, claie peste grămadă, femei, copii, bărbați… Îl întreb pe unul dintre pasagerii norocoși unde este șoferul, iar el îmi spune în șoaptă că acesta încă nu s-a trezit. M-am uitat la ceas. Până să pornească autobuzul spre Chișinău, mai trebuia să așteptăm o oră…