"Apărarea lui Socrate" de Platon
Când afară crapă pietrele de frig
la Casa Actorului se joacă teatru. Pe 19 decembrie, în jurul orei 20:00, de
Sfântul Nicolae pe stil vechi, a fost prezentată publicului piesa Apărarea lui Socrate de Platon, în
regia tânărului și talentatului actor Mevv (Mihai Fulga), care a fost pentru
aproape o oră și eroul central al piesei – Socrate. Acest erou al vremurilor de
demult și al timpurilor prezente, prins în lanțuri grele, nenorocitoare,
cuprindea de-a lungul și de-a latul ființei sale toată tragedia acestei lumi.
Meletos, jucat de Serghei Chiriac, și Anytos, de Denis Chirtoacă, două
personaje cu rolul de a decide soarta lui Socrate, care nu credea în zei, au
amplificat manifestările dramatice ale acestui înțelept antico-actual.
Libertatea spiritului acestuia de a crede sau a nu crede în divinitățile
gloatei, de a se supune sufletește regulilor înrobitoare de spirite ale
societății, a fost una dintre ideile centrale ale piesei.
Noi, cei prezenți, nu am fost
nici pe departe spectatori. Nu! Noi ne-am aflat chiar în mijlocul evenimentelor
și am luat parte la condamnarea lui Socrate. Noi eram poporul. Iar poporul, din
câte se știe, a cerut și crucificarea lui Iisus.
Muzica, care a înveșmântat
spectacolul de la început și până la sfârșit, a fost inspirat aleasă și a sunat
ca o sentință, ca startul unei ultime confruntări cu lumea, cu marii
diriguitori ai ei, care decid ce e „bine” și ce nu e bine pentru noi…
Acest spectacol mi-a atins câteva
corzi ale sufletului care nu au vibrat niciodată până astăzi… Iar lanțurile din
jurul cărnii lui Socrate au devenit laitmotivul gândurilor mele de la
terminarea fulminantă a tragediei până acum, când scriu aceste rânduri. Pentru
că aceleași lanțuri, fără să vrem sau să ne dăm seama, ne scrijelesc, ne rup în
bucăți spiritele, libertatea, gândirea…
Viitorii mari actori de mâine
trebuie văzuți, sprijiniți și admirați astăzi. Pe 19 decembrie, în jurul orei
20:00, când afară crăpau pietrele de frig, ei au evadat din coconul genezei,
zburând elegant, ca niște fluturi exotici, spre culmi…
De ziua mea...
Astăzi, de
ziua mea de naștere, când am ajuns la cel de-al treilea deceniu de viață, am
înțeles un lucru: cale de întoarcere nu există. Nu voi mai fi niciodată copil,
nu voi mai fi niciodată adolescent, nu voi mai fi nici măcar cel care am fost
cu o zi în urmă... Putem fi orice în această viață, dar nu mai putem fi
niciodată ceea ce am fost ieri. Avem posibilitatea să pășim pe orice cărăruie
care ni se ivește înainte, dar nu putem nicicum să călcăm îndărăt, pe calea pe care am venit până aici.
Suntem
irepetabili și unici.
Mergem
înainte, dar mereu aruncăm privirea peste umăr, ca să privim la trecutul
nostru, la amintiri... Ne îndepărtăm atât de mult de punctul de unde am pornit
încât, la o anumită vârstă, ajungem să ne întrebăm: oare tot eu sunt cel de
altădată, care se juca în curte, care păștea vacile pe imaș, care crăpa lemne
în dosul casei, care rânea omătul în ogradă? Înstrăinându-ne de obiceiurile
copilăriei noastre, ne îndepărtăm de noi înșine, de ființa noastră originală.
Devenim niște umbre la ceea ce am fost cândva.
Dar regulile
jocului nu pot fi schimbate. Mergem înainte cu toate că știm că drumul acesta
al nostru are un sfârșit. Mergem spre acel sfârșit, ne apropiem de el,
conștienți fiind că altă cale nu avem.
Oricât de
multe sau de puține zile am avea de trăit, trebuie să ne bucurăm de ele, pentru
că sunt ale noastre, numai ale noastre.
Sunt
fericit!
UE a câștigat bătălia, Rusia încă nu a pierdut lupta sau Euromânizarea inevitabilă a Basarabiei
Parafarea Acordului de Asociere cu UE a devenit un fapt
împlinit, palpabil. Moldovenii au făcut un pas mare înainte, spre Europa, cel
puțin pe hârtie, pentru că în viața de zi cu zi încă nu au simțit, pe propria
piele, vreo schimbare cât de cât importantă în mersul lucrurilor din Republica
Moldova.
„La reuniunea Parteneriatului Estic de astăzi de la
Vilnius, Republica Moldova deschide un nou capitol în istoria sa – un capitol
pe cât de ambiţios, pe atât de complex şi solicitant. Aderarea la Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline este un vis
măreţ ce ne uneşte pe toţi şi care – odată cu parafarea Acordurilor de Asociere
şi de Liber Schimb, dar şi cu anularea vizelor pentru moldoveni într-o
perspectivă destul de apropiată – prinde tot mai mult contur”, a declarat Iurie
Leancă după Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Pe de altă parte, Dorin
Chirtoacă, care de asemenea a fost prezent la istoricul eveniment de la Vilnius,
a declarat că parafarea Acordului de Asociere a RM cu UE „îi provoacă
sentimente de mândrie şi bucurie, dar şi de îngrijorare în acelaşi timp”.
Motive de
îngrijorare ar trebui să aibă toți membrii coaliției de la guvernare, deoarece
scenariul Ucrainei, care în 2012 a parafat Acordul de Asociere cu UE, dar în
acest an a renunțat la semnarea lui, ar putea deveni o realitate și pentru
Republica Moldova. Federația Rusă mai are la dispoziție un an ca să hărțuiască
țara noastră, s-o șantajeze din punct de vedere economic, politic etc., s-o
determine să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Rusia a pierdut bătălia
în fața UE, dar nu și lupta. Nici nu va renunța ușor la acest spațiu unde,
jumătate din populație jubilează, iar cealaltă jumătate respiră nostalgic,
gândindu-se la cocheta Uniune Vamală. Adevărata luptă abia începe. Iar actualii
guvernanți vor pierde fără îndoială această luptă în fața tăvălugului rusesc.
Mai mult de
atât, anul viitor vom avea alegeri parlamentare care, după cum ne arată și
sondajele, vor fi câștigate de partidele de stânga, iar cursul european al
Moldovei va lua sfârșit fără ca Rusia să depună un efort prea mare în acest
sens.
Vor câștiga
forțele pro-ruse, deoarece de la 2009 încoace populația țării noastre o duce
din ce în ce mai greu, actele de corupție la nivel înalt au devenit tot mai
multe și mai evidente, justiția nu s-a reformat etc., etc., iar în următorul
an, până la semnarea Acordului de Asociere, nu se vor schimba prea mult
lucrurile. Revenirea la putere a comuniștilor și a socialiștilor nu va putea fi
evitată nici dacă vom obține regim liberalizat de vize cu UE, pentru că această
realizare târzie (deoarece basarabenii care au vrut să plece în UE au deja
pașapoarte românești) nu-i va determina să-și reanimeze simpatiile față de
niște partide proeuropene, doldora de oameni corupți.
Actualii
guvernanți pot evita scenariul sumbru care se va materializa fără îndoială anul
viitor. Dacă țin la unitatea noastră ca neam, ca vorbitori ai uneia și
aceleiași limbi, ar trebui să dea dovadă de maturitate politică, de
înțelepciune și eroism și să urmeze traseul geostrategic enunțat zilele trecute
de către președintele României Traian Băsescu – Reunirea. Reunirea este unica
posibilitate prin care să punem capăt influenței nefaste și destructive care
vine din partea Rusiei.
Astăzi, reunificarea
nu mai este o problemă a societății noastre, ci a clasei politice actuale. Aceasta
din urmă, în pofida pericolului iminent din partea forțelor pro-ruse care se
conturează tot mai mult, ar prefera să piardă alegerile parlamentare, decât să
piardă Republica Moldova ca stat suveran și independent. Datorită justiției de
mahala, care le apără spatele și care le asigură libertatea, ei ar evita la
nesfârșit reunirea. Odată cu reunirea mulți dintre ei ar ajunge după gratii,
pentru că justiția română nu le va tolera fărădelegile. Mai mult de atât, odată
cu reunirea ei își vor pierde și funcțiile publice. Astfel ei nu vor mai avea
ocazia să fie prim-miniștri, președinți de țară, șefi la vamă etc.
Prin urmare, reunirea este tărăgănată și
zădărnicită de un grup de politicieni pentru care funcțiile publice sunt mai
importante decât bunul nume și adevărul istoric. Comuniștii și socialiștii vor
reveni la guvernare din cauza unui Filat, Leancă, Lupu ș. a. Acest scenariu
este inevitabil. Cei care au dorit să ne ducă în Europa ne vor duce, de fapt,
în Uniunea Vamală.
Reunirea poate
fi realizată numai în situația în care România le va da garanții corupților de
pe Bâc că vor fi absolviți de orice vină și că le va acorda în mod automat
funcții publice în structurile guvernamentale din România. Altă soluție nu
există.
Din păcate…
Publicul - activ, curios, plăcut, citit...
A fost o întâlnire minunată, memorabilă, utilă, răscolitoare...
Vreau să-i mulțumesc din suflet Marianei Ursu pentru invitație, pentru organizarea perfectă a evenimentului și pentru plăcuta atmosferă pe care a creat-o...
Sunteți minunați!!!
Autobuzele copilăriei noastre
Azi noapte mi-am
amintit de transportul interurban de pasageri din perioada copilăriei mele. Ni
se puneau la dispoziție autobuze sovietice, de culoare galbenă, care nu erau
altceva decât niște melci pe roți. Distanța dintre satul meu de baștină și
Chișinău era de „tocmai” 25 de kilometri și o străbăteam, cu puțin noroc, în
numai o oră.
La început, când
sătenii veneau în număr relativ mic la Chișinău, când foarte mulți gospodari
aveau cai sau câte o pereche de boi în grajd și se duceau cu căruța în orășelul
Hâncești la cumpărături, pentru că era mai aproape, toți sătenii noștri erau
cât se poate de fericiți și mulțumiți.
Însă, a tăbărât
independența peste noi. Colhozul s-a destrămat, fermele la fel… Pentru că în
sat nu mai era nimic de muncă, oamenii au încercat să-și caute bucățica de
pâine în capitală. Iar, de la o vreme, oricât de mari ni se păruseră anterior
autobuzele noastre gălbioare, tot nu încăpeau toți ca să plece la Chișinău.
În acel moment… a
început lupta.
Auzisem că până
și primarul din acea perioadă convocase o ședință de urgență, întrebându-și
nedumerit consilierii de ce nu încap toți pasagerii în autobuz, pentru că, de
când se ținea el minte, nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să nu aibă loc în
acele cocini mișcătoare. După câteva ore de dezbateri aprinse, unul dintre
consilieri, care avea o vastă experiență în domeniu, a ajuns la concluzia
incertă că, probabil, a crescut numărul călătorilor. Una dintre soluțiile
propuse de aleșii satului, a fost să mai aștepte o vreme că, vorba aia,
Dumnezeu e mare, iar oamenii se obișnuiesc repede atât cu ușorul, cât și cu
greul.
Primul autobuz
pleca spre capitală la ora șase fără un sfert sau poate chiar mai devreme. Uite
ca am uitat acest amănunt deloc de neglijat. Oricum, la ora la care ieșeam noi
din case ca să pornim spre stație, cocoșii încă dormeau duși, sforăind prin
cotețe. În plină noapte, când până și stelele își închiseseră ochii ca să
doarmă, noi așteptam, cu privirile țintuite-n zare, apariția farurilor
luminoase ale autobuzului. Între timp, oamenii mai discutau, se mai jeluiau,
își mai dădeau și sfaturi. Uitându-te la ei dintr-o parte, ai fi zis că sunt
prieteni de când lumea și pământul. Însă, când cocina galbenă se apropia de
noi, instinctul animalic răbufnea din pieptul fiecărui potențial călător, spun
potențial, pentru că mai poți fi numit oare călător dacă nu ai încăput în
autobuz? Autobuzul se apropia încetișor, iar gloata, în poziție de start,
aștepta. În momentul potrivit, când mult-așteptatul autobuz încă se mișca,
toți, cu mic, cu mare, se aruncau înainte cu mâinile și picioarele. Cine reușea
primul să apuce ușa cu mâna, era socotit marele norocos al zilei. Uneori câte
douăzeci de mâini se încleștau concomitent de ușă. Odată, câțiva omuleți mai
vânjoși, au dezbârnat ușa chiar sub privirile disperate ale șoferului.
De la o vreme
însă, eforturile noastre de a intra primul, deveniseră zadarnice, pentru că
autobuzul venea plin ochi. Ceva se schimbase. Până și oamenii deveniră mai
închiși în sine, mai suspicioși. În aer plana un mare secret, pe care nimeni nu
vroia să-l dezvăluie. Totuși, unul dintre prietenii mei mi l-a spus. „Daca vrei
să încapi în autobuz, du-te acasă la șofer și așteaptă-l la poartă”. Zis și
făcut. Ce am văzut acolo, m-a lăsat fără de cuvinte. Peste vreo șaptezeci de
bărbați și femei, bătrâni și copii așteptau în fața porții. Deși era întuneric,
în ochii tuturor puteai citi unul și același lucru: „Uite că a mai venit un
nenorocit”. Peste câteva secunde mai veniră câțiva doritori de a vedea Chișinăul.
În ochii mei, ca la toată lumea, scria același lucru: „Uite că au mai venit
câțiva nenorociți!”
Până să urcăm, ne
uitam unul la altul ca la niște dușmani, concurenți, rivali…
De la o vreme,
nici așteptatul la poartă nu mai era o soluție, pentru că autobuzul ieșea
încărcat cu lume chiar din ogradă.
Într-o dimineață
de iarnă, la vreo ora patru și jumătate, m-am îmbrăcat și am ieșit din casă.
Destinația – casa șoferului. Toată noaptea ninsese ușor, așternându-se un strat
de vreo zece centimetri de zăpadă de toată frumusețea. Mergeam-alergând că,
vorba aia, norocul ți-l faci singur. Dacă ajungeam prea târziu, ce rost mai
avea că m-am sculat cu noaptea în cap? Când am cotit stânga pe hudița care
ducea către locul unde m-am pornit, deși zăpada era proaspătă, am zărit mai
multe urme de papuci. Cu cât mă apropiam mai mult de locul cu pricina, cu atât
se înmulțea numărul urmelor de încălțăminte lăsate în zăpadă. Am ajuns. Este
întuneric și liniște. La poarta șoferului nu se vede niciun om. Trag de clanța
porții – încuiată. Uitându-mă la potopul de urme, observ că toate duc până în
fața gardului din piatră. Numai până acolo. Acolo dispăreau. „Au sărit gardul,
nenorociții dracului”, îmi zic eu. Ca să nu mă simt aiurea, am sărit și eu
peste. M-am apropiat de ușa autobuzului, trag de ea, se deschide, dau să urc,
dar…aproape că era să nu încap. Era plin-plinuț. Stăteau înghesuiți, claie
peste grămadă, femei, copii, bărbați… Îl întreb pe unul dintre pasagerii
norocoși unde este șoferul, iar el îmi spune în șoaptă că acesta încă nu s-a
trezit. M-am uitat la ceas. Până să pornească autobuzul spre Chișinău, mai
trebuia să așteptăm o oră…
Subscribe to:
Posts (Atom)