(INTERVIU) Nicu Nicolaescu: „A fi scriitor înseamnă adesea a nu fi înţeles de cei din jur”

0 comentarii



Este unul din tine­rii scriitori din Republica Moldova, cu care se poa­te mândri raionul Ialoveni. Autorul deja a trei cărţi este originar din satul Mo­leşti. Despre cum e să fii scriitor în Moldova şi cum sunt priviţi aceştia în so­cietate, discutăm cu Nicu Nicolaescu.

Când suntem mici, fi­ecare dintre noi doreşte să devină cineva. Unii ne dorim să fim medici, alţii – poliţişti... Cu ani în urmă era la modă să ajungi avi­ator sau cosmonaut. Ce îşi dorea Nicu Nicolaescu să devină atunci când învăţa la şcoală sau, de ce nu, la facultate?
Mereu am visat, visez şi acum uneori, să devin ma­rinar. Dintotdeauna mi-au plăcut hărţile, corăbiile şi pământurile încă nedesco­perite. Marinarul-descope­ritor, care m-a fascinat prin curajul şi ambiţia sa, este Cristofor Columb. Aş fi vrut ca destinul său să devină şi destinul meu, doar că m-am născut cam târziu, când ma­rinarii au descoperit deja toate pământurile acestei lumi. Dacă nu am reuşit să devin un Columb al mări­lor şi oceanelor, aş vrea să ajung măcar un mic Columb al literaturii, după care, vor­ba ceea, pot să … mor.

Când şi cum a început pasiunea ta pentru lectu­ră? Bănuiesc că de la asta a pornit şi dorinţa de a scrie?
Pot spune, cu glas tare, că am învăţat să citesc aca­să. La grădiniţă nu făcu­sem decât să repet ceea ce învăţasem pe laiţa din dosul sobei. Eram mic, dar răs­foiam cărţi mai mari decât mine. Pasiunea mea pentru lectură nu a apărut în timp şi nici nu cred să dispară vreodată. Eu m-am născut cu această pasiune.

Cine sau ce a stat la baza formării tale ca scri­itor?
În primul rând, singură­tatea, iar în al doilea rând – natura. Mai bine zis, singu­rătatea în natură. Totodată, experienţele neordinare pe care le-am trăit de-a lungul anilor au avut un rol determinant în cariera mea de scriitor. Am văzut şi am auzit multe; am păşit pe tărâmuri unde puţini ajung şi de unde puţini se întorc. De fapt, eu nu scriu ceea ce ştiu, eu scriu ceea ce sunt.

Când ai publicat prima ta carte? Cum se numeşte? Câte cărţi ai editate până în acest moment?
Primul roman l-am pu­blicat în anul 2008, la vârsta de 24 de ani, şi se numeşte Supusul Satanei, vol. I. Peste un an am publicat Supusul Satanei, vol. II. În 2012 am apărut cu cel de-al treilea ro­man, intitulat Fluturele Alb.

Cum au reacţionat cei apropiaţi atunci când şi-au dat seama că vrei să te faci scriitor?
A fi scriitor înseamnă adesea a nu fi înţeles de cei din jur. Uite că mi s-a întâm­plat să nu fiu înţeles de că­tre unii. În schimb, eu i-am înţeles pe toţi.

Care este mesajul cărţilor tale?
Să fim mai buni, mai atenţi unii cu ceilalţi şi să nu uităm că toate lucrurile care ni se întâmplă în viaţă, nu sunt o coincidenţă. Nici discuţia ta cu mine nu este o întâmplare şi nici faptul că cineva va citi acest inter­viu, tot nu este o întâmpla­re. Toate au loc cu un scop anume.

Te-ai gândit vreodată să emigrezi din Republica Moldova? Ce te-ar face să realizezi acest pas?
Oriunde în lume voi pleca vreodată, oricum voi reveni în patria mea. Eu, ca scriitor, nu aş putea crea opere literare de valoare, dacă nu voi simţi sub tălpi pământul ţării mele, dacă nu voi simţi în piept aerul codrilor noştri seculari, dacă în urechile mele nu va suna lătratul prietenesc de câine, cântul melodios de filomelă sau al greieraşilor în miez de noapte. Am pe­trecut mult timp departe de tărâmul copilăriei mele, mai petrec şi acum, dar într-o zi mă voi întoarce. Pentru totdeauna.

Cum sunt apreciaţi şi susţinuţi tinerii scriitori în Republica Moldova?
Tinerii scriitori nu sunt susţinuţi. Dimpotrivă, uno­ra dintre ei, din cauza unei găşti de pseudoscriitori mai în vârstă, cu funcţii cât de cât înalte, li se închid toate porţile de acces spre ma­rea-mică literatură basa­rabeană. În ultimii ani am tăcut şi m-am prefăcut că nu văd unele lucruri. Dar am obosit să mă ciocnesc de aceste trunchiuri putregă­ioase care îmi tot ies în cale. Promit, însă, că în viitorul apropiat mă voi implica mai activ în procesul literar din ţara noastră, unde sper din toată inima să fac ordine, iar cărţile scriitorilor cu adevărat valoroşi să ajungă în mâinile cititorilor, nu să stea prin depozite, ascunse de kilograme întregi de pân­ze de păianjeni.

În viitorul apropiat ne bucuri cu o nouă carte?
Am în sertar câteva ma­nuscrise, dar le las pentru mai târziu, ele vor fi un fel de desert. Acum, adică cel târziu până în 2014, vreau să public un nou roman, roman la care lucrez în prezent. Sper să placă citito­rilor la fel de mult, precum le-au plăcut celelalte cărţi ale mele.

Cine sunt scriitorii ale căror opere ţi-au servit drept sursă de inspiraţie?
Cărţile lui Richard Wurmbrand sunt extraor­dinare. Dar sunt şi altele, printre care Cel Rătăcit de Aurelian Silvestru, Portre­tul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, Ultimul Mohican de Fenimore Cooper etc., etc. După părerea mea, toate cărţile sunt bune, depinde în ce perioadă a vieţii le ci­tim.

Studiile pe care le-ai făcut au jucat vreau rol în pasiunea ta pentru scris?
Cred că da. Cred că nu. Este greu de spus. Eu am fost mereu în căutarea înţelepciunii. Unii găsesc la facultate înţelepciune, alţii – nu. Eu am găsit înţelepciunea în altă parte.

Pentru final, divulgă-ne, te rugăm, câteva date personale.
M-am născut la 18 de­cembrie 1983, la Moleşti. Am absolvit la ULIM Facul­tatea de Jurnalism şi Co­municare Publică. Sunt că­sătorit. Îmi plac călătoriile, lectura, sportul – în special fotbalul, voleiul şi şahul.

Mulţumesc mult pen­tru acest dialog.
Şi eu îţi mulţumesc.
Liliana Croitor,
stagiară la ORA LOCALĂ

Apusul planetelor

0 comentarii

Dimineţile, la răsărit de soare, pământul nostru mic, lipsit de importanţă, prinde a se lumina în toate cele patru zări, iar seara – coboară peste noi profundele întunecimi. Dar, precum vedem noi de pe pământ răsăritul și apusul soarelui, așa se vede probabil de pe soare răsăritul și apusul planetelor. Dacă pentru planete apusul soarelui înseamnă venirea întunericului, atunci pentru soare, apusul planetelor nu înseamnă nimic. Pe suprafața soarelui întotdeauna este ziuă. Să fim precum soarele, prieteni. Așa cum el emană veșnic lumină, noi să emanăm bunătate, speranță și îndurare, orice ni s-ar întâmpla.

Locul rațiunii în credința creștină: Est și Vest

0 comentarii
Articol preluat de pe site-ul:
Atât în partea de Est a Europei, cât și în Vestul ei, credința, valorile moral-creștine, sunt percepute în mod absolut diferit. Unele din cauze, care stau la baza acestei problematici, ar fi diferența dintre valorile spirituale, sociale și nivelul culturii. Originea acestor diferențe o putem găsi, neîndoios,  într-o singură întrebare: care este rolul rațiunii, al gândirii în credința creștină din Estul și Vestul Europei?
Aruncând o privire asupra celor  mai vechi începuturi ale istoriei creștinismului, putem observa că credința este urmată de rațiune. La fel vorbește și Noul Testament: mai întâi credința, apoi rațiunea. “Astfel, credința vine din cele auzite, iar cele auzite, prin Cuvântul lui Dumnezeu”, Romani 10:17.
În spațiul nostru estic, o dată cu dezvoltarea și confirmarea ortodoxiei ca religie de bază, au apărut propriii sfinți, monahi, misionari, care, slujindu-l pe Dumnezeu, au început să învețe poporul. Dintre aceștia, îi putem menționa pe Kiril și Metodiu, propovăduitori ai creștinismului, care, totodată, au conceput alfabetul glagolitic.  Estul, prin intermediul ortodoxiei, a trecut într-un mod emoționant, la înțelegerea și cunoașterea lui Dumnezeu. De un lucru erau siguri ortodocșii – doar cu rațiunea nu-l poți cunoaște pe Dumnezeu, rațiunea este limitată. Este nevoie de credință, de o relație cu Dumnezeu, de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre. Din punct de vedere biblic este corect: mai întâi credința („omul este îndreptățit prin credință”, Romani 3:28), apoi înțelepciunea („nu te sprijini pe înțelepciunea ta”,  Proverbe 3:5). Creștinii obișnuiau totodată să practice, în timpul slujbelor, diverse ritualuri religioase. Chiar dacă nu erau pătrunși pe deplin de esența acestor ritualuri, ei continuau să le practice. Ei le considerau lucruri inaccesibile rațiunii umane, de origine mistică și divină.
Iată de unde avem noi atâtea recepții senzoriale legate de biserică: lumânări, miros de tămâie, picturi murale, icoane etc. Toate acestea sunt ca o parte din religia noastră.  Ele înduioșează inima omului, ele vorbesc despre măreția lui Dumnezeu și despre nimicnicia noastră. Cunoscătorul sufletului rus F. M. Dostoievski, care se considera un adevărat ortodox, a scris despre manifestările noastre religioase, care sunt valabile și pentru Republica Moldova, pentru că și noi facem parte din Est, din ortodoxie. „Poporul rus, în cea mai mare parte, este ortodox și-și apără ideile ce țin de religia lui chiar dacă nu înțelege clar esența acestor idei.”
Mai târziu, Fiodor Dostoievskii a continuat, „omului rus îi vine foarte ușor să devină ateu, să nu creadă în nimic”. Pe de o parte, el a spus că poporul trăiește ortodoxia fără să-și dea seama de asta, iar pe de altă parte a văzut că acești oameni pot foarte ușor să se „convertească” la ateism. El a scris despre aceste lucruri încă înainte de apariția ateismului. Terenul însă a fost pregătit cu mult înainte. Totul a început de la credința în Dumnezeu care nu era nici pe departe profundă, care nu a pătruns suficient rațiunea credincioșilor. Dacă inima și sufletul le erau închinate lui Dumnezeu, atunci rațiunea lor era… goală.  Așadar la Est, credința s-a ruinat din cauza lipsei rațiunii în ea.
În Vest, în Evul Mediu, observăm că în biserică Cuvântul lui Dumnezeu era propovăduit în limba latină – o limbă necunoscută pentru cea mai mare parte a credincioșilor. Oamenii veneau la biserică, unde se supuneau înaintea autorităților bisericești, înaintea moaștelor sfinților, fiind pătrunși de frumusețea vitraliilor, frescelor, picturilor, mirosului din locașul sfânt, lumânărilor. Dumnezeu era prezentat poporului ca o percepție intimă, senzorială. Astfel, gândirea a rămas în afara religiei.
în Vest au avut loc două evenimente foarte importante, chiar decisive, referitor la rolul gândirii, a rațiunii în credință. Primul: reformatori Bisericii oameni precum Martin Luther, Zvingli, Wykliffe, Calvin. Ei au făcut un lucru foarte important – au tradus Biblia în limbile înțelese de credincioși, precum  germana, engleza. Astfel, le-a fost mult mai ușor să înțeleagă și să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor. Datorită acestei schimbări, poporul a ajuns să înțeleagă pe deplin sensul Cuvântului, atingându-le mințile și inimile; oamenii au început să vină la credință, să-și schimbe atitudinea față de viață, iar știința s-a dezvoltat în același ritm cu credința. Renașterea credinței a fost cea mai mare realizare a Reformei.
Pe de altă parte, sub influența și dezvoltarea umanismului, Biserica Catolică a făcut un pas foarte important în direcția stabilirii locului gândirii, în ceea ce ține de închinarea la Dumnezeu. În acest sens, Biserica Catolică a venit în contact și s-a contopit cu filozofia necreștină. În perioada renascentistă, când omul a fost pus deasupra tuturor lucrurilor, el, omul, a început să pună totul la îndoială. Teologul catolic, învățatul, filozoful Toma de Aquino, vorbind despre natura omului, ne-a învățat despre stricăciunea umană, despre starea sa de păcat și despre necesitatea salvării lui de către Dumnezeu. El ne-a învățat că omul este stricat  însă, sub influența umanismului a început să meargă pe ideea că gândirea omului a rămas neatinsă de păcat, nu este afectată de stricăciune. Adică omul poate și singur să decidă ce este bine și ce este rău și, totodată, a pus gândirea pe aceeași treaptă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Influențați de umanism și ajutați de teologi și filozofi precum Toma de Aquino, gândirea și Cuvântul lui Dumnezeu stau pe aceeași balanță în cadrul creștinătății din Vest (catolicismul și diverse mișcări liberale). Prin punerea gândirii deasupra tuturor lucrurilor, Cuvântul lui Dumnezeu și-a pierdut importanța Absolută. S-a ajuns la asta în încercarea de a înțelege și de a interpreta Cuvântul Domnului. Este bine? Este rațional?  Cu ajutorul gândirii ar fi trebuit să înțelegem Cuvântul și să  devenim credincioși. Deci, vestul, cu ajutorul gândirii, a început  distrugerea credinței în Dumnezeu.
Când Dumnezeu a creat omul, l-ar fi putut crea fără gândire, doar cu conștiință, ca să I se supună Lui. Omul ar fi acționat corect, nu ar fi pricinuit rău nimănui, ar fi trăit respectând Legea, exact după placul lui Dumnezeu, dar atunci omul nu ar fi fost decât un fel de animal. Dumnezeu a vrut să sădească în interiorul omului o părticică din Sine, ceea ce a și făcut, înzestrându-l cu gândire. Cu ajutorul gândirii să ia decizii, să dea dovadă de creativitate, să fie responsabil de propriile acțiuni. Dumnezeu a înzestrat omul cu gândire pentru ca el să aibă relații raționale cu ceilalți oameni. Pentru ca omul să aibă o relație rațională cu Dumnezeu. Să fie aproape de Dumnezeu, să-I vadă acțiunile, creația. Să-l înțeleagă și să-L slăvească pentru tot ce face El. Înzestrându-l cu gândire, Dumnezeu a permis omului să se implice în treburile sale, în creația sa, să conducă lumea, țări și să vorbească cu El.
Dar, întâi de toate, Biblia spune că gândirea ne-a fost dată pentru a putea comunica cu Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește în mod explicit despre necesitatea înțelegerii și slujirii raționale lui Dumnezeu.
Învățatul A.W. Tozer, a făcut următoarea remarcă: „Istoria omenirii va arăta, probabil, că nici un popor nu s-a ridicat vreodată mai presus de religia lui, iar istoria spirituală a omului demonstrează cu certitudine faptul că nici o religie nu a fost vreodată superioară ideii ei despre Dumnezeu”.
Acordând o atenție mai mare gândirii decât Cuvântului, Vestul a ajuns să piardă  unele din valorile fundamentale, inclusiv credința.  În credința lor, a vesticilor, lipsește cu desăvârșire Cuvântul Absolut al lui Dumnezeu. Temelia creștinismului, adică Biblia, ne spune referitor la acest lucru că: „Au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună”.  Gândirea se alimentează cu idei vremelnice, cu minciunile lor vremelnice, nicidecum cu Adevărul veșnic.
Pe de altă parte, Estul încearcă să-și apere valorile și credința. Însă Estul este neputincios în lupta sa cu ideile și valorile. Așa precum religia, credința lor nu s-a bazat pe gândire, nici pe cunoașterea lui Dumnezeu.
Atât Estul, cât și Vestul, au suportat pierderi serioase la capitolul credință, religie, în fața secularizării și a islamului. Estul a suferit mai mult în epoca ateistă, iar Vestul a câștigat datorită adevărului descoperit în perioada Reformei.  Astăzi însă, Vestul se află într-o continuă respingere a valorilor, dar conștientizează că nu poate schimba nimic. Cine știe?! S-ar putea ca Vestul să sufere, în timpul apropiat, mai multe pierderi decât Estul în perioada ateismului de stat?!
Locul și rolul gândirii în credință determină gradul de cunoaștere a lui Dumnezeu de către un popor și starea lui spirituală, culturală și socială.
Victor STAUCEAN