Pământul din noi

0 comentarii
Mă simt foarte norocos că m-am născut la țară. Și lipsit de noroc pentru că a trebuit să părăsesc satul, pădurea, liniștea nopților și a dimineților, lătratul câinilor și cântul cocoșilor, miresmele câmpurilor… Până și de glodurile pe care le detestam odinioară, acum îmi este un dor nebun de ele.
Deși viața la țară este cu mult mai grea decât în urbe, oricum îmi place mai mult. La țară există o strânsă comuniune a omului cu pământul, adică cu materia din care a fost creat de către Dumnezeu. Noi, la originea noastră, suntem pământ. Noi suntem o parte din pământ, iar pământul este o parte din noi. Iar betonul orașelor creează o barieră insurmontabilă între pământul-ființă, adică noi, omul, și între pământul-neființă,  ceea ce cu siguranță vom deveni la dispariție...
Dorul de a reveni la țară mi-a fost amplificat de citirea următoarelor rânduri rimate, scrise cu mult suflet și talent de către Gheorghe Rusu. 

CÂNTEC PENTRU ŢĂRANI
Voi sunteţi prada suferinţii,
Trăiţi în chin şi în mizerii,
Prin glasul vostru plâng părinţii
Şi-şi cântă cântecul durerii…

Vă opintiţi de-atâta vreme
La carul mare al sclaviei.
În el tiranul, bolnav, geme,
Trăgând de funia robiei.

Cu plugul răscoliţi pământul
Şi vă-ngropaţi amaru-n glie;
Sudoarea voastr-o şterge vântul…
Durerea voastră, cine-o ştie…?

Vă roade sărăcia crudă
Şi colţii lupilor v-apasă...
Şi nimeni nu vrea să v-audă…
De plânsul vostru cui îi pasă…?

Vă sug viclenii cu-ndrăzneală,
Vă mint, cu spumele la gură...
Copiii voştri vă înşeală,
Vă uită-ndată şi... vă fură.

O, Doamne, acesta Ţi-e cuvântul…?
E plin paharul de durere,
Voi cereţi viaţa sau mormântul.
………………………………..
Prieteni de prin ateliere...

Autor: Gheorghe Rusu, poet și profesor născut în 1909; a fost deportat în Siberia în 1941 și… nu s-a mai întors acasă…
Mă simt foarte norocos că m-am născut la țară. Și lipsit de noroc pentru că a trebuit să părăsesc satul, pădurea, liniștea nopților și a dimineților, lătratul câinilor și cântul cocoșilor, miresmele câmpurilor… Până și de glodurile pe care le detestam odinioară, acum îmi este un dor nebun de ele.
Deși viața la țară este cu mult mai grea decât în urbe, oricum îmi place mai mult. La țară există o strânsă comuniune a omului cu pământul, adică cu materia din care a fost creat de către Dumnezeu. Noi, la originea noastră, suntem pământ. Noi suntem o parte din pământ, iar pământul este o parte din noi. Iar betonul orașelor creează o barieră insurmontabilă între pământul-ființă, adică noi, omul, și între pământul-neființă, adică ceea ce am fi putut deveni la creație sau ceea ce cu siguranță vom deveni la dispariție…
Dorul de a reveni la țară mi-a fost amplificat de citirea următoarelor rânduri rimate, scrise cu mult suflet și talent de către Gheorghe Rusu.

CÂNTEC PENTRU ŢĂRANI
Voi sunteţi prada suferinţii,
Trăiţi în chin şi în mizerii,
Prin glasul vostru plâng părinţii
Şi-şi cântă cântecul durerii…

Vă opintiţi de-atâta vreme
La carul mare al sclaviei.
În el tiranul, bolnav, geme,
Trăgând de funia robiei.

Cu plugul răscoliţi pământul
Şi vă-ngropaţi amaru-n glie;
Sudoarea voastr-o şterge vântul…
Durerea voastră, cine-o ştie…?

Vă roade sărăcia crudă
Şi colţii lupilor v-apasă…
Şi nimeni nu vrea să v-audă…
De plânsul vostru cui îi pasă…?

Vă sug viclenii cu-ndrăzneală,
Vă mint, cu spumele la gură…
Copiii voştri vă înşeală,
Vă uită-ndată şi… vă fură.

O, Doamne, acesta Ţi-e cuvântul…?
E plin paharul de durere,
Voi cereţi viaţa sau mormântul.
………………………………..
Prieteni de prin ateliere…

Autor: Gheorghe Rusu, poet și profesor născut în 1909; a fost deportat în Siberia în 1941 și… nu s-a mai întors acasă…
- See more at: http://vox.publika.md/life/omul-pamant-505142.html#sthash.bRM8RD8D.dpuf

Patriarhul Kirill și Patriarhii Moldoveni

0 comentarii


În scurt timp, spațiul aerian al Moldovei va fi „penetrat” de către un avion, iar la bordul acelui avion se va afla nimeni altul decât Patriarhul Bisericii Ortodoxe ruse Kirill. Patriarhul vine în Moldova nu pentru că ni s-ar fi făcut nouă dor de el. Nici pentru că lui i s-a făcut dor de noi. El vine pentru că trebuie să vină.

… Și toți vor fi fericiți.

Dacă Isus a intrat în templu călare pe măgar, iar Apostolul Pavel a călătorit în mare parte cu vaporul, atunci Kirill „umblă” cu avionul. Progresul își spune cuvântul. Peste alte câteva secole de progres/regres, Patriarhii și Papii vor călători deja cu navele spațiale sau, de ce nu, pe mături!

Și dacă tot vorbeam de Kirill Patriarhul și de venirea sa în Moldova, gândul m-a dus, pe neprins de veste, la Patriarhii care îl vor aștepta sau nu-l vor aștepta pe (ne)doritul oaspete moscovit. Pentru că, de ce să ne ascundem după deget, avem, aici, la noi în țară, o mulțime de alți Patriarhi. Cine sunt ei?! Vă spun imediat. Patriarhul Parlamentului, Ygor, Patriarhul Guvernului și al bronzului greco-estival, Yurii, Patriarhul Băncilor și al atacurilor raider din Moldova, Vlad, Patriarhul Vămilor și al Contrabandei, Vlad, Patriarhul Întregii suflări și ne-suflări comuniste din Moldova, Vladimir, Patriarhul Chișinăului și al tuturor satelor de primprejur, Dorin ș.a.

Suntem o țară înțesată de Patriarhi. Nu încape nici un fel de îndoială. Patriarhi cu mâinile mereu întinse, poate vreun cetățean onest și bun la suflet își va lipi buzele de ele, așa cum cere tradiția noastră ortodox-seculară.
Ei bine! Și pentru că tot vorbeam de Kirill și de iminenta sa venire pe plaiurile noastre atotprimitoare, dar și de pleiada ailaltă de Patriarhi moldoveni, mi-am imaginat RM-ul, pentru o clipă, ca fiind drept un Ierusalim al tuturor creștinilor, unde sfințenia curge pe pământ și sub pământ, precum curge mita dintr-un buzunar în altul.

Gluma-i glumă, dar dacă vizita Înaltei Fețe Bisericești de la Răsărit este o decizie cerească și nu pământească, sau Putinească cum i s-ar mai spune, atunci să sperăm că ne va aduce și ceva noroc. Cu binecuvântarea lui poate reușim să ne integrăm mai ușor în UE sau să ieșim din bălegarul sărăciei…

Doamne ajută!                           

„Suntem ceea ce mâncăm”

0 comentarii


Destinul basarabenilor, oricât de mulți ori de puțini sunt ei, poate fi redus, de exemplu, la destinul unui singur individ, trăitor al acestor pitorești pământuri. Un individ dintre ăia ordinari, peste care, deși trăim într-un areal geografic însorit, au tăbărât greii nori ai ghinionului și ai nesfârșitelor eșecuri. Un individ care mereu ajunge în stație în urma autobuzului, rămânând contrariat și cu privirile-ncruntate-n zare. Sau chiar dacă mai apucă uneori să-l prindă din urmă, se pomenește, cât ai zice pește, în ambuteiaje kilometrice, ori în fața unor necruțătoare semafoare cu ochiul veșnic roșu. Dar, și dacă are marele noroc s-ajungă unde și-a propus, ușile la care bate ba cu degetul, ba cu pumnul, renunță parcă dintr-o viscerală încăpățânare să se deschidă. Dar, și dacă se deschide vreo una dintre ele, interlocutorul, fie bărbat, fie femeie, îl scoate pe bietul nostru individ în șuturi, motivând că timp de el în clipa aia n-are… Și așa mai departe.
Autobuzul nu-l așteaptă, semafoarele sunt roșii, ușile nu i se deschid, nimeni nu are răbdare să-i asculte păsul…
Și-atunci, ce face bietul nostru cetățean?! Surescitat mai mult ca niciodată își dezdoaie degetul arătător și, ca pe o sabie medievală, începe a-l învârti ba în stânga, ba în dreapta, ba în jos, ba în sus, învinuindu-i pe toți precum că ar fi conspiratori și scelerați. Complot universal împotriva sa, nu glumă.
Cam acesta este comportamentul nostru, al basarabenilor, de la independența din anii 90 încoace. Arătăm cu degetul în direcția României, a Transnistriei, a Ucrainei, a Turciei, a Rusiei ș.a.m.d. Dar niciodată nu îndreptăm arătătorul spre propria noastră ființă, spre propriul nostru popor.
Ce vină ar trebui să poarte ceilalți pentru că noi suntem săraci, corupți, nesimțiți și mincinoși?!  Oare a venit Putin&Co să pună mâna în mod fraudulos pe bănci, pe instituții media, pe fabrici, imobile etc., sau o fac oamenii noștri, adică acei care s-au născut aici, care au crescut aici, care respiră același aer, care poartă aceleași nume?! Oare a venit Băsescu să corupă sistemul nostru judecătoresc? Oare Putin sau Băsescu au umplut gurile politicienilor moldoveni cu minciuni, ca mai apoi aceștia să ni le spună nouă?! Problema nu este în afara țării noastre, nu este alături de noi, ci în noi înșine. Problema suntem noi. Noi, moldovenii, ne amăgim unii pe alții, ne furăm, ne trădăm… Ai noștri îi calcă în picioare pe ai noștri. În noi înșine sălășluiește o multitudine de vicii și defecte. Mai pe scurt, „suntem ceea ce mâncăm”, după cum spunea filozoful german Ludwig Feuerbach.
Și care o fi mâncarea noastră oare? Mămăliga și brânza de oaie, ar spune unii. Or fi și acestea, însă mâncarea cea de toate zilele a moldoveanului se reflectă în propriile-i fapte. Iar acea mâncare este ura, minciuna, hoția, trădarea și multe altele.
Este timpul să nu ne mai stricăm gura degeaba. Este timpul să nu mai dăm vina pe alții. Nici pe Putin, nici pe Băsescu, nici pe Dumnezeu.
Vina stă în noi.
Citisem undeva că moldovenii sunt la mare căutare în rândul canibalilor. Cică ai noștri sunt ușor de mâncat, deoarece nu au coloană vertebrală.
Cam așa stau lucrurile, fraților.
Ar trebui să ne trezim la realitate și să ne mișcăm o dată din loc. Pentru că acum este timpul. Nu mâine, nu poimâine, ci azi.
Pentru că, după cum a spus regizorul Woody Allen, „Dacă aștepți momentul potrivit, te întrec alții, care nu îl așteaptă”.

Harnici, dar săraci! De ce?!

0 comentarii
Un tip de vreo cincizeci de ani din Letonia, pe care l-am întâlnit la Londra, mi s-a destăinuit, cu oarecare sfiiciune, că în ultimele două decenii a citit numai o carte. Dar, felul său de a vorbi trăda atotcunoaștere, inumerabile lecturi și o aleasă educație.
Pe de altă parte, câțiva tineri moldoveni, pe care îi întâlnisem tot la Londra, se lăudau înde ei cine și ce studii superioare a făcut. Doi dintre ei, pe tonuri triumfătoare, adăugaseră că au avut mare noroc, datorită banilor pe care i-au dat profesorilor, să absolvească universitățile fără să deschidă o singură carte.
Dacă în spațiul nostru estic, mai cu seamă în Republica Moldova, a nu citi a devenit o modă până și printre studenți, la Londra, fie în tren sau în metrou, aproape toți pasagerii citesc. Citesc și albii, și negrii, și bărbații, și femeile. Unii citesc ziare, alții citesc cărți... Ai senzația că transportul public din Londra este, de fapt, o veritabilă bibliotecă mobilă.
Marea Britanie este unul dintre cele mai dezvoltate state ale lumii. La fel de dezvoltate sunt și fostele colonii britanice (Australia, Noua Zeelandă etc.). Ar fi de dorit să împrumutăm măcar unele din obișnuințele populației acestor țări, mai cu seamă lectura, deoarece a citi înseamnă a cunoaște, a-ți forma propria opinie despre lucruri și oameni, a fi mai deștept, mai puțin vulnerabil în fața manipulărilor de orice gen venite din partea politicienilor și a altor indivizi din jurul nostru.
Într-un articol precedent scrisesem că moldovenii sunt foarte harnici. Dar, pentru a prospera, nu-i suficientă hărnicia. Inteligența ar fi una din importantele chei ale progresului general al unei națiuni. Unul dintre popoarele inteligente ale lumii, pe care merită să-l amintesc aici, este Japonia. Acest stat insular, zguduit în permanență de cutremure, care nu dispune de bogății subpământene, se bucură de o economie foarte dezvoltată. Raportul OECD Education at a Glance 2012 arată că anume economiile mai dezvoltate ale lumii au cele mai educate populații. În acest clasament Japonia ocupă locul trei în lume, după Canada și Israel, cu 45% din populație care are studii superioare, iar rata de creștere este 2,9 % pe an. 
Așadar, am ajuns la concluzia că inteligența este un atribut al bunăstării. Or, munca fizică cu care sunt obișnuiți cei mai mulți dintre moldoveni, presupune o implicare foarte neînsemnată a creierului, a gândirii. Din acest motiv, pus în situația de a lua decizii importante, radicale, vitale, cetățeanul nostru resimte, de cele mai multe ori, teamă și neîncredere.
Dimitrie Cantemir notase în Discriptio Moldavie: „Moldovenii nu numai că nu iubesc învățătura, dar aproape că o urăsc...”. După cât de puțini oameni iubitori de carte am întâlnit în țara noastră, ar putea să fie adevărat. Dar, într-o societate cu prea puține minți luminate este cvasiimposibil de realizat schimbări prea mari.
O altă problemă a noastră este sistemul de învățământ corupt. Atâta timp cât se va da mită, mulți studenți, foarte mulți se vor învrednici doar de diplomă de studii superioare, nu și de cunoștințe.
Nu cunosc niciun stat în lume care să se fi dezvoltat economic fără să fi cunoscut anterior sau cel puțin în același timp și o dezvoltare a învățământului.  Oricât de harnici am fi,  șansele noastre de a progresa economicește sunt minime. Dezvoltarea economică este strâns legată de dezvoltarea noastră intelectuală.
Haideți să punem mâna pe carte, fraților! Pentru că un popor fără carte, este un popor fără viitor.