„Românii au talent” la Chișinău

0 comentarii


Pentru că „Românii au talent” a ajuns și la Chișinău, de altfel pentru prima dată (sper să nu fie și ultima), am decis, mai ales că era sâmbătă seara, să pornesc spre Teatrul Național de Operă și Balet. La ora 19:00 urma să aibă loc cea de-a doua preselecție din ziua respectivă. Ghinionul a fost, din cauza mulțimii de oameni, să pătrund în sala de spectacole, abia la ora 21:00. Pentru că scaune libere nu mai erau, am stat, la fel ca toți ceilalți intrați la urmă, în picioare. În fața mea domnea, neclintită, o pădure de capete umane. Of, Doamne! Ca să văd scena, membrii juriului (adică pe Mihai Petre, Andra și Andi Moisescu) sau pe omniprezenții Pavel Bartoș și Smiley, am fost nevoit să sar și să tot sar, până când mușchii și mușchiuleții de la picioare mi-au cedat completamente. Doar în degete îmi mai rămăsese ceva forță. Anume ele mi-au fost salvarea. Tot ridicându-mă în vârful lor, la un moment dat am reușit să mă țin chiar și într-o singură unghie.
Evoluția concurenților a fost, cu mici excepții, lăudabilă.
La un moment dat, unul dintre ei, nu mai țin minte în ce context, o întreabă pe Andra: „Vă sfiază?” Pentru că Andra nu a înțeles din prima, concurentul a repetat: „Vă sfiază?”
No comment!
Una dintre concurente, frumoasă și suplă, a salutat membrii juriului în limba rusă. Tot în limba rusă și-a luat rămas-bun de la ei. Habar nu avea de limba română. A salvat situația Vova de la „Dansez pentru tine” (sper că-l mai țineți minte!), care îi traducea fetei vorbele juraților, iar juraților – vorbele fetei.
Să participi la „Românii au talent” fără să cunoști barem câteva cuvinte în limba română este, cred eu, o adevărată nesimțire.
Să mă fi dus eu la „Rușii au talent” fără să cunosc limba rusă, probabil că aș fi fost alungat cu pietre de pe scenă.
Să mai zică cineva că românii sunt răi. Dimpotrivă, ei sunt prea buni. Acceptă, înfiază, acordă cetățenii, mângâie pe cap, ajută, îmbrățișează toate scursurile lipsite de demnitate, în speranța că ele își vor schimba atitudinea vizavi de România, de români.
Dar… în zadar…

Odă satului Molești

0 comentarii

Între dealuri și câmpii mănoase,
Mângâiat de cânturi păsărești,
Dansează-n strai de sărbătoare
Sătucul meu natal – Molești.

Copiii mișună pe ulicioare,
Se joacă, fără griji, până târziu,
Bătrânii la portițe-și spun istorii,
Cu mâinile-arătând spre holdele de grâu.

Pe un drumeag ferit de ochii lumii,
Pierdut în tihna serii estivale,
Un flăcău și-o fată, ținându-se de mână,
Coboară-ndrăgostiți, încetișor la vale.

La marginea de sat dinspre pădure,
În ogrăjoara unei bunicuțe,
Plutește înnebunitor miros
De pâine coaptă, sărmăluțe…

Eh, tu, Moleștiule îmbătrânit de vremi,
Crucile-ți străvechi din cimitire
An de an ne cheamă de Blajini,
Strămoșilor s-aducem pomenire.

Împrăștiați prin lume de vom fi,
Printre străini oricât ne-ar fi de greu,
Nu vom uita nicicând de unde am pornit,
Moleșteni rămâne-vom mereu!


Identitate și bunăstare

0 comentarii

În șirul de comentarii la ultimul meu articol (Cine ni-s frații?! Rușii sau românii?), am „descoperit” următoarea întrebare: Care este legătura dintre identitate și bunăstare? Trebuie să recunosc că este o întrebare cam dificilă, dar în rândurile de mai jos voi încerca totuși să ofer câteva răspunsuri. De vreme ce între lipsa de identitate a conaționalilor noștri și sărăcie există o strânsă legătură, la fel, cred eu, există o conexiune și între identitate și bunăstare.
A ști cu exactitate cine ești și a te numi într-un anume fel, fie român, fie rus sau moldovean, îți poate oare asigura bunăstarea?
Milioane de români, care știu cine sunt, care nu au fost atinși sub nici o formă de dezastruoasele efecte ale crizei identitare, și-au părăsit vetrele ca să-și caute norocul în alte părți ale pământului. Lituanienii și letonii au invadat Occidentul. Ba chiar și portughezii, popor distinct în lume, au plecat într-un număr foarte mare peste hotare. Când vine vorba de joburi mai bine plătite, de pace, de respect față de individ, foarte mulți își îndreaptă nu doar privirea, ci și mersul anume spre acel meleag. Oricât de patriot, oricât de fidel ai fi identității tale, vine o vreme când ispita-ți de a pleca devine mai puternică decât convingerea de a rămâne.
Acum să revenim la problemele noastre. Vechile probleme. Ruși, găgăuzi, bulgari, ucraineni, rromi, români, moldoveni… Lume puțină, nații multe. Unele nații sunt reale, altele, de fapt una – inventată.
Adepții moldovenismului, creații nefericite ale politicienilor de ieri și de azi, reprezintă una dintre cele mai neplăcute probleme ale Basarabiei. Ei își spun moldoveni și susțin că vorbesc moldovenește. Dar moldoveneasca vorbită de ei sună la fel ca limba română. Oare ei știu că în moldoveneasca creată de „lingviștii” de odinioară, cravatei i se spune gâtlejnic, deșteptătorului – trezîlnic, sufrageriei – mâncătorie?! Etc. De-ar fi vorbit în acest mod, i-aș fi crezut pe cuvânt că sunt moldoveni înnăscuți, care gândesc moldovenește, care respiră și mănâncă moldovenește, care fac dragoste moldovenește ș.a.m.d.
Tot ei, aceiași adepți ai moldovenismului sunt, în mare parte, împotriva integrării R. Moldova în UE. Ei cred în Rusia, în urși și mlaștini, în aurore boreale, în tundre și morse. A te numi moldovean, înseamnă a fi prorus sau, în cel mai fericit caz, antieuropean.
Din cauza lor Moldova a căzut în hău. Din cauza lui Voronin, lui Mișin, lui Dodon, lui Stepaniuc, lui Lupu și mulți alții alde ei, care au îmbolnăvit grav o parte a societății noastre, am ajuns să ne mâncăm unii pe alții, să ne încăierăm verbal.
În timp ce noi, poporul, sărac și înfometat, încălțat în galoși și cu bărbiile înfipte în coada furcii, ne certăm neștiind ce limbă vorbim, cine suntem, ei, politicienii, fură. Și bănci, și aeroporturi…
Moldovenismul a distrus, a stricat, a îndobitocit acest popor. Moldovenismul este calea sigură de a menține RM în sfera de influență rusească, iar Rusia nu are nici un interes ca noi să progresăm, să ne dezvoltăm din punct de vedere economic. Ucraina a înțeles acest lucru. Georgia la fel. Multe alte țări au înțeles. Oare noi suntem cei mai proști?!
În timp ce noi ne certăm, iar politicienii fură tot ce mai prezintă valoare pe plaiul acesta, satele Moldovei dispar unul câte unul de pe hartă, iar oamenii mor de foame. 
Cu o identitate creată artificial, la care mulți nu vor să renunțe nici în ruptul capului, noi nu facem decât să ne autodistrugem, să ne băgăm benevol sub papucul Rusiei, să ne tragem țărâna deasupra mormântului.
Când cu mic, cu mare, vom înțelege cu adevărat cine suntem, renunțând la moldovenismul trivial, care ne-a fost impus de către predecesorii noștri, nu din motive raționale, ci pentru a ne îndepărta de originile noastre, de ceea ce suntem noi în realitate, abia atunci vom trece la o nouă etapă de dezvoltare. Un popor divizat, nu prea are șanse să se dezvolte. Dimpotrivă. Divizare înseamnă sinucidere.
Noi vorbim românește și, pentru că vorbim așa, înseamnă că suntem români.
Oare de câtă minte ar avea nevoie un om ca să-și dea seama de acest lucru?!
Identitate și bunăstare…
În Elveția unde neamțul este neamț, francezul – francez, iar italianul – italian, unde fiecare cetățean își cunoaște locul și îndatoririle, unde fiecare știe ce vrea, la ce aspiră, și aleșii poporului știu exact ce au de făcut, care le sunt sarcinile.
La noi, unde vorbitorii aceleiași limbi se ceartă neștiind cum s-o numească, unde o parte a locuitorilor vor în UE, altă parte în Uniunea Rusia-Belarus sau în Turcia, politicienii habar nu au ca anume să ofere poporului. Derutat și el, asemenea nouă, nu-i rămâne decât să se apuce de furat. Oricum, noi suntem destul de preocupați de „marile” probleme lingvistice, încât să ne pese de „puținul” pe care îl fură ei, aleșii poporului.
Trebuie, trebuie, trebuie și iar trebuie să rezolvăm disensiunile legate de identitate. Atunci și numai atunci, noi, cetățenii, având scopuri și convingeri asemănătoare, vom reuși să punem o presiune mult mai mare asupra actorilor politici. Numai în acest mod îi vom responsabiliza. Numai așa vom reuși să le cerem socoteală, să-i punem la zid, să-i taxăm de hoție când va fi cazul etc.
Într-o societate lovită de o profundă criză identitară, într-o societate divizată și slăbită de interminabilele discuții legate de limbă, lichelele, adică politicienii mizerabili, se înmulțesc ca ciupercile după ploaie.
Pe de altă parte însă, într-o societate sănătoasă, unită, politicienii de putregai nu vor mai avea loc.
Este logic, nu?!
Numai așa vom progresa.
Numai așa.

Cine ni-s fraţii?! Rușii sau românii?!

1 comentarii
Pedalăm intens, totuşi… rămânem pe loc.
Faptul că încă nu am decis sau mai bine zis nu am înțeles cine suntem, pare să ne afecteze din toate punctele de vedere.
Au trecut deja atâția ani, iar noi continuăm încă să ne certăm unii cu alții privitor la identitatea noastră. Ne dăm mari și tari când vine vorba de istorie, de politică, de multe alte lucruri, dar, de fapt, nu știm nimic. Suntem un popor de demagogi, de la cei de sus, până la cei de mai de jos, suntem un popor de masochiști căruia sărăcia îi provoacă plăcere, un popor  iubitor de gogoși, mai puțin de adevăr, un popor care, de fapt, este o jumătate de popor, dar și acela corcit și manipulat de vechile conduceri uresesiste. Aș mai spune și alte lucruri, dar mă doare, pentru că este vorba totuși de noi. Dar, oare cât de neghiob, cât de prost, cât de lipsit de creier trebuie să fii ca să nu-ți dai seama de cine ești tu? Oare două decenii de independență nu au fost suficiente pentru a găsi adevăratul răspuns cu privire la propria-ți identitate?!
Ai putea spune că o bună parte dintre concetăţenii noştri se bălăcesc în mocirla ignoranţei… din plăcere. Da, din plăcere. Ei se simt confortabil în postura de indivizi care nu ştiu de unde vin şi încotro se duc.
Ei, chiar şi atunci când gândesc strâmb sau când nu gândesc deloc, tot drepţi se cred. Uneori ai impresia că acestor indivizi cu creierele osificate nu are rost să le faci cunoscută adevărata istorie, pentru că ei oricum îi vor da crezare celei false.
În Basarabia poţi întâlni frecvent oameni prin venele cărora curge sânge de român. Dar mulţi dintre ei nu-şi spun români, ci moldoveni. Aşa le-a zis V. Voronin şi ei l-au crezut. Mai mult de atât – ei se consideră fraţi cu ruşii (cei din Rusia), iar pe români, popor care vorbeşte aceeaşi limbă, care are aceleaşi tradiţii, acelaşi trecut istoric, îi tratează ca pe nişte străini, ca pe nişte duşmani. Îi urăsc de parcă anume românii şi nu ruşii sunt acei care ne-au ocupat, ne-au impus să le vorbim limba, au provocat foametea, ne-au deportat bunicii, ne-au trimis tinerii în războiul din Afganistan etc. Cum este posibil să iubeşti omul/poporul care te urăşte?
Anecdotele despre moldoveni sunt la modă în Rusia. Ei spun, amuzându-se, că cetăţeanului nostru, de prea multă muncă, i s-au lungit într-atât de mult mâinile, încât acesta se scarpină la călcâi fără să se aplece, dar şi fără să ridice piciorul. Ei spun râzând în hohote că moldoveanul, de îndată ce termină de făcut dragoste cu soţia, sare jos de pe ea şi se apucă de tencuit. Ei râd de noi chiar şi atunci când plângem.
Oricât de mult i-ar adora moldovenii pe ruşi, aceştia niciodată nu vor răspunde cu aceleaşi sentimente. Este şi firesc. Ei sunt un popor străin, care nu are nimic în comun cu al nostru. România însă, parte din noi sau mai bine zis noi parte din ea, ne oferă şansa să ne simţim ca acasă. România e şi patria noastră, iar cetăţenii ei sunt şi fraţii noştri.
Fii deștept basarabeanule! Pentru că dacă vei rămâne așa cum ești acum, rusul nu va înceta niciodată să te calce în picioare, să râdă de tine, să te exploateze, să te manipuleze.
Pedalăm intens, totuşi… rămânem pe loc.
Faptul că încă nu am decis sau mai bine zis nu am înțeles cine suntem, pare să ne afecteze din toate punctele de vedere.
Au trecut deja atâția ani, iar noi continuăm încă să ne certăm unii cu alții privitor la identitatea noastră. Ne dăm mari și tari când vine vorba de istorie, de politică, de multe alte lucruri, dar, de fapt, nu știm nimic. Suntem un popor de demagogi, de la cei de sus, până la cei de mai de jos, suntem un popor de masochiști căruia sărăcia îi provoacă plăcere, un popor  iubitor de gogoși, mai puțin de adevăr, un popor care, de fapt, este o jumătate de popor, dar și acela corcit și manipulat de vechile conduceri uresesiste. Aș mai spune și alte lucruri, dar mă doare, pentru că este vorba totuși de noi. Dar, oare cât de neghiob, cât de prost, cât de lipsit de creier trebuie să fii ca să nu-ți dai seama de cine ești tu? Oare două decenii de independență nu au fost suficiente pentru a găsi adevăratul răspuns cu privire la propria-ți identitate?!
Ai putea spune că o bună parte dintre concetăţenii noştri se bălăcesc în mocirla ignoranţei… din plăcere. Da, din plăcere. Ei se simt confortabil în postura de indivizi care nu ştiu de unde vin şi încotro se duc.
Ei, chiar şi atunci când gândesc strâmb sau când nu gândesc deloc, tot drepţi se cred. Uneori ai impresia că acestor indivizi cu creierele osificate nu are rost să le faci cunoscută adevărata istorie, pentru că ei oricum îi vor da crezare celei false.
În Basarabia poţi întâlni frecvent oameni prin venele cărora curge sânge de român. Dar mulţi dintre ei nu-şi spun români, ci moldoveni. Aşa le-a zis V. Voronin şi ei l-au crezut. Mai mult de atât – ei se consideră fraţi cu ruşii (cei din Rusia), iar pe români, popor care vorbeşte aceeaşi limbă, care are aceleaşi tradiţii, acelaşi trecut istoric, îi tratează ca pe nişte străini, ca pe nişte duşmani. Îi urăsc de parcă anume românii şi nu ruşii sunt acei care ne-au ocupat, ne-au impus să le vorbim limba, au provocat foametea, ne-au deportat bunicii, ne-au dus tinerii în războiul din Afganistan etc. Cum este posibil să iubeşti omul/poporul care te urăşte?
Anecdotele despre moldoveni sunt la modă în Rusia. Ei spun, amuzându-se, că cetăţeanului nostru, de prea multă muncă, i s-au lungit într-atât de mult mâinile, încât acesta se scarpină la călcâi fără să se aplece, dar şi fără să ridice piciorul. Ei spun râzând în hohote că moldoveanul, de îndată ce termină de făcut dragoste cu soţia, sare jos de pe ea şi se apucă de tencuit. Ei râd de noi chiar şi atunci când plângem.
Oricât de mult i-ar adora moldovenii pe ruşi, aceştia niciodată nu vor răspunde cu aceleaşi sentimente. Este şi firesc. Ei sunt un popor străin, care nu are nimic în comun cu al nostru. România însă, parte din noi sau mai bine zis noi parte din ea, ne oferă şansa să ne simţim ca acasă. România e şi patria noastră, iar cetăţenii ei sunt şi fraţii noştri.
Fii deștept basarabeanule! Pentru că dacă vei rămâne așa cum ești acum, rusul nu va înceta niciodată să te calce în picioare, să râdă de tine, să te exploateze, să te manipuleze.
- See more at: http://vox.publika.md/politica/cine-ni-s-fratii-rusii-sau-romanii-505460.html#sthash.M94tiNb7.dpuf
Pedalăm intens, totuşi… rămânem pe loc.
Faptul că încă nu am decis sau mai bine zis nu am înțeles cine suntem, pare să ne afecteze din toate punctele de vedere.
Au trecut deja atâția ani, iar noi continuăm încă să ne certăm unii cu alții privitor la identitatea noastră. Ne dăm mari și tari când vine vorba de istorie, de politică, de multe alte lucruri, dar, de fapt, nu știm nimic. Suntem un popor de demagogi, de la cei de sus, până la cei de mai de jos, suntem un popor de masochiști căruia sărăcia îi provoacă plăcere, un popor  iubitor de gogoși, mai puțin de adevăr, un popor care, de fapt, este o jumătate de popor, dar și acela corcit și manipulat de vechile conduceri uresesiste. Aș mai spune și alte lucruri, dar mă doare, pentru că este vorba totuși de noi. Dar, oare cât de neghiob, cât de prost, cât de lipsit de creier trebuie să fii ca să nu-ți dai seama de cine ești tu? Oare două decenii de independență nu au fost suficiente pentru a găsi adevăratul răspuns cu privire la propria-ți identitate?!
Ai putea spune că o bună parte dintre concetăţenii noştri se bălăcesc în mocirla ignoranţei… din plăcere. Da, din plăcere. Ei se simt confortabil în postura de indivizi care nu ştiu de unde vin şi încotro se duc.
Ei, chiar şi atunci când gândesc strâmb sau când nu gândesc deloc, tot drepţi se cred. Uneori ai impresia că acestor indivizi cu creierele osificate nu are rost să le faci cunoscută adevărata istorie, pentru că ei oricum îi vor da crezare celei false.
În Basarabia poţi întâlni frecvent oameni prin venele cărora curge sânge de român. Dar mulţi dintre ei nu-şi spun români, ci moldoveni. Aşa le-a zis V. Voronin şi ei l-au crezut. Mai mult de atât – ei se consideră fraţi cu ruşii (cei din Rusia), iar pe români, popor care vorbeşte aceeaşi limbă, care are aceleaşi tradiţii, acelaşi trecut istoric, îi tratează ca pe nişte străini, ca pe nişte duşmani. Îi urăsc de parcă anume românii şi nu ruşii sunt acei care ne-au ocupat, ne-au impus să le vorbim limba, au provocat foametea, ne-au deportat bunicii, ne-au dus tinerii în războiul din Afganistan etc. Cum este posibil să iubeşti omul/poporul care te urăşte?
Anecdotele despre moldoveni sunt la modă în Rusia. Ei spun, amuzându-se, că cetăţeanului nostru, de prea multă muncă, i s-au lungit într-atât de mult mâinile, încât acesta se scarpină la călcâi fără să se aplece, dar şi fără să ridice piciorul. Ei spun râzând în hohote că moldoveanul, de îndată ce termină de făcut dragoste cu soţia, sare jos de pe ea şi se apucă de tencuit. Ei râd de noi chiar şi atunci când plângem.
Oricât de mult i-ar adora moldovenii pe ruşi, aceştia niciodată nu vor răspunde cu aceleaşi sentimente. Este şi firesc. Ei sunt un popor străin, care nu are nimic în comun cu al nostru. România însă, parte din noi sau mai bine zis noi parte din ea, ne oferă şansa să ne simţim ca acasă. România e şi patria noastră, iar cetăţenii ei sunt şi fraţii noştri.
Fii deștept basarabeanule! Pentru că dacă vei rămâne așa cum ești acum, rusul nu va înceta niciodată să te calce în picioare, să râdă de tine, să te exploateze, să te manipuleze.
- See more at: http://vox.publika.md/politica/cine-ni-s-fratii-rusii-sau-romanii-505460.html#sthash.M94tiNb7.dpuf