Paradoxuri moldo-universale

0 comentarii


Se spune că în a doua jumătate a secolului trecut, pentru a obține recolte mai mari pe aceeași suprafață de teren, guvernul Chinei, bazându-se pe ideile unor specialiști sovietici în frunte cu Trofim Lâsenko, a impus o serie de noi metode agricole. Potrivit teoriei lui Lâsenko, plantele din aceeași specie nu concurează între ele pentru resursele solului, prin urmare ar putea fi semănate cât mai des.

Zis și făcut.

Pentru că Lâsenko le-a oferit cheia succesului garantat, chinezii au mărit substanțial densitatea plantelor, această schimbare fiind urmată însă, la foarte scurt timp, de marea foamete din China din anii 1958 – 1961.

La noi, la moldoveni, zicala-teorie „Desul umple fesul, rarul umple carul” s-a dovedit a fi mult mai eficientă decât teoria lui Lâsenko bazată pe studii științifice și observații îndelungate. Nu-i așa? „Cât mai rar, cât mai rar”, ne-au învățat părinții. De la independență încoace, concetățenii noștri, toți cu sânge de agricultor prin vene, fără să uite de povața înaintașilor, continuă să semene rar plantele. De fapt, foarte rar. Atât de rar, încât au rămas terenurile pârloagă.

De când țăranul nostru a devenit proprietar de pământuri, hambarele i s-au golit, butoaiele i s-au dogit… Mulți își aduc aminte cu nostalgie de colhozurile de altădată, deoarece aveau de unde fura sau, să-i spun așa, mai creștinește, ca să nu cadă sub incidența păcatului biblic, aveau de unde lua pe ascuns. Țin bine minte cum nenumărați colhoznici se duceau dimineața la câmp cu mâinile în șolduri, iar seara, în șir indian, reveneau acasă cu câte un sac plin ochi pe umăr. Am auzit zvonuri că unora dintre ei li se rupseseră spinările în mai multe locuri, dar așa cum erau ei, îndoiți și scorojiți, continuau să fure.

În deal la Korolenco sau prin alte morgi din țară, medicii îi recunosc de la o poștă pe răposații care au furat de la colhoz. Cică spatele lor sunt îndoite ori spre stânga, ori spre dreapta. Se spune că la sudul Moldovei ar fi un medic atât de profesionist încât, dacă aruncă o privire mai atentă asupra spinării răposatului, servindu-se bineînțeles de lupă, îți poate spune cu o precizie incredibilă, nu numai câți saci a furat bietul om în timpul vieții, ci și cu ce erau plini aceștia.

Un tip din satul meu s-a spălat numai de două ori în viața sa. Când s-a născut și când a murit. De fiecare dată, după cum era și normal, l-au spălat alții. În timpul dintre cele două scăldători, acesta s-a ținut doar de furat. Atât de absorbit era de „munca” sa, încât nici să se tundă nu avea timp. Într-o primăvară, cu soare călduț, l-am întâlnit pe drum. Era foarte grăbit. Cică se ducea pe câmp (cu mâinile în șolduri). Stând de vorbă cu el, observ dintr-odată, printre firele-i încâlcite și unsuroase de păr din cap, niște frunzulițe verzi. Încremenisem. „Incredibil! Așa ceva nu se poate”, îmi spuse-i eu. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Sunt sigur că nici nu voi mai vedea. Să-ți crească în cap fire de grâu și de porumb, este prea de tot. Și era abia primăvară devreme. Până în luna mai cine știe încă câte soiuri de plante aveau să răsară pe capul lui?!

În popor asta s-ar numi, cred eu, culmea agriculturii.

To be continued…

Roboți de Moldova

0 comentarii


În Republica Moldova, unde lucrurile toate, de la politică la economie, merg de-a-ndărătelea, de unde Evul Mediu refuză să se ducă, unde lumea, în mare parte, privește către viitor cu fundul, unde drumurile sunt de câteva ori mai denivelate decât creierul lui Lenin, există roboți.
În Republica Moldova, unde a merge și a sta sunt sinonime, unde a gândi și a nu gândi nu au vreo-nsemnătate, unde a trăi înseamnă a muri, iar a muri înseamnă a trăi, progresul nu se măsoară în ceea ce face omul, ci în ceea ce devine el. Iar el, omul, devine robot.
Chiar zilele trecute am văzut o duzină de tipi dupuroși, toți beți, care, mișcându-se robotic, à la Michael Jackson, stârneau râsul trecătorilor dintr-un sătuc din centrul Moldovei. Văzându-i, ai fi zis că au evadat dintr-un laborator sau dintr-un depozit destinat anume unor asemenea entități. Toți până la unul, erau cu nasurile și urechile jupuite. Firește, nu din cauza soarelui dogoritor de august, ci a băuturii. Unul dintre ei, culmea!, purta mănuși. Cică ele îi țineau pielea lipită de mâini, altfel ar fi căzut.
Și era sâmbătă seara.
Cineva mă anunțase că duminica, pe ulicioarele satului ai șansa să vezi și mai mulți indivizi stricați de beție al căror mers te duce cu gândul la roboți.  Tot el îmi spune că unii dorm sub garduri sau se târăsc prin troscot, alții fac jonglerii sau se bat ore în șir până când, răpuși de oboseală, adorm direct pe câmpul de bătălie.
Este duminică seara, iar show-ul a început de mult. Un bărbat între două vârste, cu ochii ca de sticlă,  se „ducea venind”, vorba poetului. Atât de lenți îi erau pașii, încât ai fi zis că se mișcă cu încetinitorul. Lenți și haotici totodată. Din această cauză, îmi era cu neputință să-nțeleg dacă el totuși se duce sau vine?!
Într-un alt colț de drum, un tip gras, cu fălci ca de hipopotam, uitându-se îndărăt, s-a lovit cu capul de remorca unui tractor, stârnind un ecou ca de clopot bisericesc. Între timp, mi-am întors privirea spre individul care se ducea venind, însă… dispăruse.
Pe la aprinsul lumânărilor, numărul roboților se dublase. Roboți sus, roboți jos, roboți pe scaune, roboți sub mese… Imagine apocaliptică, ruptă parcă din „Guernica” lui Pablo Picasso.
Un prieten îmi spune că în satul lor, omului când îi este sete, nu se mai duce, așa ca pe vremuri, la fântână, ci în beci sau la bar. Fântânile sunt bune doar pentru adăpatul cailor. Totodată, pe la fântâni mai trag din când în când proprietarii de UAZ-uri, ZAZ-uri, PAZ-uri și alte rable sovietice pe patru roți ca să toarne apă în radiatoare.
Fabricarea unui robot necesită timp și bani. Republica Moldova nu investește nimic, însă produce roboți pe bandă rulantă. Roboți uzați, buni de nimic, pe care nici medicii nu-i mai pot preschimba în oameni.
Când să părăsesc tabloul, fui nevoit să fac slalom printre toți acei mulți roboți care, asemenea unor copaci găunoși și putrezi, stăteau să se prăvale peste mine.
…Roboți care te fac uneori să râzi, dar care… au inimă, și au ajuns ceea ce au ajuns, nu de viață ușoară.

Vânători de tot ce mișcă

0 comentarii



Într-o pădurice din orașul Hamburg, am văzut mai multe căprioare decât copaci. Iar lângă West Ham Park din Londra, pe Geere road, am văzut două vulpi. Atât căprioarele germane, cât și vulpile londoneze, s-au uitat plictisite la mine, apoi, cât se poate de liniștite, și-au continuat drumul.
În pădurile dintre Prut și Nistru, unde strămoșii noștri își dobândeau odinioară hrana, azi întâlnești mai mulți vânători decât lighioane.
Am auzit că aricii dintr-o pădure din nordul Moldovei sunt într-atât de speriați, încât le cad acele atunci când dau nas în nas cu vreun vânător, iar mistreții își fac harakiri.
Pe 17 august a fost dat startul sezonului de vânătoare 2013-2014. În prima etapă, se permite vânarea porumbeilor, prepelițelor, lișițelor, rațelor, găinușelor de baltă, culicilor și a vulpilor. Vânătorii moldoveni însă, împușcă tot ce mișcă. De la cerbi cu pată la libelule. De-aș avea aripi și aș încerca să mă desprind de sol, m-ar doborî și pe mine. Ar doborî și soarele de-ar fi mai aproape de pământ.
Într-o dimineață răcoroasă de august, în compania câtorva prieteni, am plecat la pescuit. Iazul, săpat chiar în coasta unui sătuc pitoresc era plin cu… apă și pește. Apă limpede și pești dați naibii de mărunți. Adevărați colibri subacvatici. Curioși, prinseră a se holba la cârligele nou-nouțe de la undița mea ca la niște ancore enorme.
Lucrurile, pentru mine, deveniseră cât se poate de clare.
Brusc, din interiorul satului adormit, începură să sune, unul după altul, focuri de armă. Și era abia ora șase dimineața. Pușcașul, cine o fi fost el, chiar nu contează, profitând probabil de deschiderea noului sezon de vânătoare, ori începuse să tragă în orătăniile din propriul coteț, ori încerca, cu disperare, să-și încheie socotelile cu viața. Dar, ghinion, nu-i reușea.
În aceeași zi, într-o păpuriște fioroasă, înfiptă-n apa unui heleșteu mâlos, unde foiau legiuni întregi de șerpi și șerpoaice cât brațul culturistului de groși, am auzit câteva voci; erau vocile câtorva vânători care căutau de zor una dintre rațele doborâte de ei mai devreme. „Doamne ferește”, îmi zic.
Trebuie să fii nebun confirmat medical ca să-ți bagi mădularele în desișul acela execrabil, unde sălășluiesc reptile și amfibii cu gurile căscate. Oare cât de flămând trebuie să fii ca să faci una ca asta?! Bănuiesc că nici în timpul foametei din '47, nu s-ar fi încumetat cineva să intre în iadul acela.
             În decembrie 2012, un grup de oameni de stat și de afaceri, au organizat o partidă de vânătoare în rezervația științifică „Pădurea Domnească”. S-au dus „boierii poporului” să împuște mistreți. Dar, l-au împușcat pe businessmanul Sorin Paciu. Chiar atât de mult am ajuns noi, oamenii, să semănăm cu porcii?!