"Apărarea lui Socrate" de Platon

1 comentarii




Când afară crapă pietrele de frig la Casa Actorului se joacă teatru. Pe 19 decembrie, în jurul orei 20:00, de Sfântul Nicolae pe stil vechi, a fost prezentată publicului piesa Apărarea lui Socrate de Platon, în regia tânărului și talentatului actor Mevv (Mihai Fulga), care a fost pentru aproape o oră și eroul central al piesei – Socrate. Acest erou al vremurilor de demult și al timpurilor prezente, prins în lanțuri grele, nenorocitoare, cuprindea de-a lungul și de-a latul ființei sale toată tragedia acestei lumi. Meletos, jucat de Serghei Chiriac, și Anytos, de Denis Chirtoacă, două personaje cu rolul de a decide soarta lui Socrate, care nu credea în zei, au amplificat manifestările dramatice ale acestui înțelept antico-actual. Libertatea spiritului acestuia de a crede sau a nu crede în divinitățile gloatei, de a se supune sufletește regulilor înrobitoare de spirite ale societății, a fost una dintre ideile centrale ale piesei.

Noi, cei prezenți, nu am fost nici pe departe spectatori. Nu! Noi ne-am aflat chiar în mijlocul evenimentelor și am luat parte la condamnarea lui Socrate. Noi eram poporul. Iar poporul, din câte se știe, a cerut și crucificarea lui Iisus.

Muzica, care a înveșmântat spectacolul de la început și până la sfârșit, a fost inspirat aleasă și a sunat ca o sentință, ca startul unei ultime confruntări cu lumea, cu marii diriguitori ai ei, care decid ce e „bine” și ce nu e bine pentru noi…

Acest spectacol mi-a atins câteva corzi ale sufletului care nu au vibrat niciodată până astăzi… Iar lanțurile din jurul cărnii lui Socrate au devenit laitmotivul gândurilor mele de la terminarea fulminantă a tragediei până acum, când scriu aceste rânduri. Pentru că aceleași lanțuri, fără să vrem sau să ne dăm seama, ne scrijelesc, ne rup în bucăți spiritele, libertatea, gândirea…

Viitorii mari actori de mâine trebuie văzuți, sprijiniți și admirați astăzi. Pe 19 decembrie, în jurul orei 20:00, când afară crăpau pietrele de frig, ei au evadat din coconul genezei, zburând elegant, ca niște fluturi exotici, spre culmi…

De ziua mea...

4 comentarii


Astăzi, de ziua mea de naștere, când am ajuns la cel de-al treilea deceniu de viață, am înțeles un lucru: cale de întoarcere nu există. Nu voi mai fi niciodată copil, nu voi mai fi niciodată adolescent, nu voi mai fi nici măcar cel care am fost cu o zi în urmă... Putem fi orice în această viață, dar nu mai putem fi niciodată ceea ce am fost ieri. Avem posibilitatea să pășim pe orice cărăruie care ni se ivește înainte, dar nu putem nicicum să călcăm  îndărăt, pe calea pe care am venit până aici.

Suntem irepetabili și unici.

Mergem înainte, dar mereu aruncăm privirea peste umăr, ca să privim la trecutul nostru, la amintiri... Ne îndepărtăm atât de mult de punctul de unde am pornit încât, la o anumită vârstă, ajungem să ne întrebăm: oare tot eu sunt cel de altădată, care se juca în curte, care păștea vacile pe imaș, care crăpa lemne în dosul casei, care rânea omătul în ogradă? Înstrăinându-ne de obiceiurile copilăriei noastre, ne îndepărtăm de noi înșine, de ființa noastră originală. Devenim niște umbre la ceea ce am fost cândva.

Dar regulile jocului nu pot fi schimbate. Mergem înainte cu toate că știm că drumul acesta al nostru are un sfârșit. Mergem spre acel sfârșit, ne apropiem de el, conștienți fiind că altă cale nu avem.

Oricât de multe sau de puține zile am avea de trăit, trebuie să ne bucurăm de ele, pentru că sunt ale noastre, numai ale noastre.

Sunt fericit!