Și, totuși, există Dumnezeu…

0 comentarii
I-aud din când în când pe unii spunând că nu există Dumnezeu. Că viața pe pământ e o bizară întâmplare, iar credința nu-i decât apogeul slăbiciunii ființei omenești. Că dacă ar fi existat un Dumnezeu, lumea nu ar fi arătat azi așa. Ci ar fi fost una perfectă, fără războaie, fără conflicte, fără vrajbă între oameni și popoare.
În adolescență, la fel ca mulți contestatari ai divinității și ai adevărurilor biblice, am fost foarte confuz privind existența Lui. Prima carte pe care am fost tentat s-o scriu, ar fi trebuit să aibă subiectul axat anume pe inexistența lui Dumnezeu. Dar…, din fericire, nu am mai apucat s-o scriu.
Oare este posibil să existe niște atei mărunți și anonimi și să nu existe un Creator atotputernic? Sună ciudat, nu?! Pentru că nu poate exista o creație, fără ca aceasta să aibă un creator al ei. Este ca și cum am vorbi despre existența unei cărți pe care nu a scris-o niciun scriitor sau despre o mașină, un avion etc., pe care să nu le fi construit nimeni. Nimic nu apare din nimic. Absolut nici un lucru din această lume nu poate fi luat drept un rod al întâmplării. Existența a ceva anume se datorează nemijlocit voinței cuiva.
Mai mult de atât, credința în Dumnezeu nu este o slăbiciune, ci o necesitate a sufletului. Sufletul tinde mereu spre o apropiere de Cel ce l-a creat. Doar că de multe ori, rătăcit și ispitit de Satan, ajunge să se îndepărteze de Creatorul său.
Mereu avem nevoie de miracole ca să credem în El. Recunosc că și eu am fost mulți ani la rând un Toma fără de credință. Sufletu-mi voia credință, iar rațiunea-mi cerea dovezi. Cât mai multe dovezi ca să ajung într-un sfârșit la certitudinea că religia nu este o invenție umană lipsită de adevăr și fundamente. Este greu să crezi în Cineva pe care nu Îl vezi. Mai ales când ești tânăr și vrei să-ți alegi o cale pe care s-o urmezi. Anume aparenta invizibilitate a lui Dumnezeu creează atâtea controverse și dispute între atei și credincioși.
Cineva zicea că dacă voiești să-l vezi pe Dumnezeu, nu ai decât să te uiți la un om din preajma ta. Cică Dumnezeu ni s-a dăruit fiecăruia dintre noi câte o fărâmă. Este minunat, nu? Oare nu este mai bine să privim la o creație atât de măreață precum este omul sau, de ce nu, natura, universul și, privindu-le, să-L distingem pe Dumnezeu? Precum bebelușii seamănă de obicei cu părinții lor, la fel toată creația seamănă leit Creatorului ei.
În vara anului 2010 am ajuns pentru prima dată în viața mea în apropierea Cercului Polar de Nord. În acel îndepărtat colț de lume, ce poartă numele de Republica Komi, parte componentă a Federației Ruse mi-a fost dat să aud multe istorioare ciudate. Una dintre ele însă, m-a marcat profund. Istorioara pe care am să v-o relatez în rândurile ce urmează, este legată exclusiv de satul Filippovo situat pe malul râului Ţilma care, la rândul său, nu-i decât unul dintre numeroşii afluenţi ai râului Peciora. În acest sat locuiesc mai mulţi bătrâni decât tineri. Băieţii şi fetele, așa cum se întâmplă de când e lumea și pământul, au plecat care încotro a putut, lăsându-şi părinţii de unii singuri. Din cauza situaţiei demografice precare numărul populaţiei scade vertiginos în sătucul acesta. Bătrânii pleacă-pleacă, iar tineri care să lase urmaşi sunt prea puțini… Problema sătenilor este că cimitirul se află de partea cealaltă a râului. În perioada caldă a anului ei transportă defuncţii cu bărcile, iar când e frig, duc sicriul pe gheaţă. Se întâmplă însă, an de an, ca timp de câteva luni, râul să devină total impracticabil. Nimeni nu-l poate traversa, nici cu barca, nici pe gheaţă. În acea perioadă a anului râul Țilma ori abia îngheață, ori se dezgheaţă. Iată de ce nimeni nu se încumetă să treacă cu un sicriu printre sloiurile mişcătoare de gheaţă. Este foarte riscant. Dar nici nu este nevoie ca cineva să-și riște viața. De ce? Pentru că anume în această perioadă a anului, în satul Filippovo niciodată nimeni nu moare. Niciodată!
Anume prin lucruri de acest gen care, de altfel, nu sunt deloc puține, ni se confirmă existența lui Dumnezeu și intervenția Sa în viața de zi cu zi a societății umane. Cine nu crede că există Dumnezeu, să meargă la Filippovo să se convingă de unul singur.
Totuși, decât să cheltuim sume enorme pe călătorii până la Ierusalim, la Medjugorje sau la Fatima ca să vedem minunile mult-râvnite de noi, mai bine să apelăm la Cartea Sfântă. Pe paginile aceste cărți vom descoperi mii de miracole care s-au întâmplat de-a lungul timpului în lume și care, de ce nu, se mai întâmplă și astăzi.



Suflare moldovenească în țara dintre ape

0 comentarii


De la ’90 încoace cetățenii Republicii Moldova, siliți de sărăcie și șomaj, s-au lăsat duși de valul emigrării hăt departe de hotarele plaiului natal, renunțând cu o relativă ușurință la mămăliga și la brânza strămoșească. Iar despărțirea de cei dragi și traiul printre străini au devenit de-a lungul timpului o obișnuință cât se poate de firească pentru ei. Cu traista pe umăr, ei au reușit să cucerească rând pe rând noi și noi spații geografice: orașe, sate, insule îndepărtate… Marea Britanie nu este o excepție. Mai cu seamă Londra, unul dintre cele mai mari orașe ale Europei, cu o populație de peste 8 milioane de locuitori. Pentru comparație, Republica Moldova, fără Transnistria, are numai trei milioane și jumătate. În acest oraș-stat, cu tradiții și o istorie bogată am ajuns și eu de câtăva vreme.
Orașul este foarte colorat. Mă refer în primul rând la străzi, la case și… la oameni. Plimbându-te prin Londra, ai impresia că ai ajuns în Africa, în Asia sau în Estul Europei. Români, bulgari, polonezi, indieni, chinezi, algerieni… Cineva mi-a spus că a văzut recent și o ceată de pigmei. Eu unul încă nu am văzut.
Aici se circulă pe partea stângă, iar mașinile sunt cu volanul în dreapta. Inițial ți se creează impresia că totul este invers, cu picioarele în sus. La început nu-mi plăcuseră deloc aceste diferențe însă, văzând că nimănui nu-i pasă de părerea mea, le-am acceptat.
Transportul metropolitan este foarte bine pus la punct. Bicicleta, autobuzul, metroul sau trenul… Totuși cel mai ieftin mod de deplasare prin Londra este mersul pe jos. Acest „mijloc de transport” este popular mai ales printre nou-veniți, care încă nu au un loc de muncă sau bani de abonament. În acest fel am reușit și eu să rup câteva perechi de teniși.
Economia înalt dezvoltată, medicina gratuită și democrația sunt doar câteva dintre motivele de bază care au determinat un număr atât de mare de imigranți să vină în această țară. Prioritatea statului este cetățeanul, iar prioritatea cetățeanului este să respecte legile statului. Încrederea reciprocă a generat o dezvoltare durabilă a Marii Britanii.
Dacă e să aruncăm o privire sumară asupra obiectivelor turistice ale Londrei, Big Ben, London Eye, Tower Bridge etc., sunt doar câteva dintre cele mai populare și mai vizitate locuri ale metropolei de pe Tamisa. Londra însă este și un oraș al inumerabilelor gratuități. Mă refer în special la un număr semnificativ de muzee unde intrarea este liberă. Este vorba de British Museum, Natural History Museum, National Galery, National Maritime Museum, Imperial War Museum etc.
După cum am mai spus, printre milioanele de imigranți veniți aici s-a strecurat și un număr semnificativ de moldoveni-basarabeni. Îi recunoști foarte ușor. După vorbă, după port. Adesea ne recunoaștem din priviri. Majoritatea a venit aici să muncească: construcțiile, curățenia, clonarea cardurilor bancare sunt doar câteva dintre activitățile zilnice ale conaționalilor noștri. Dacă pe stradă sau prin centrele comerciale auzi la tot pasul vorbă pruto-nistreană, atunci prin muzee ar fi un adevărat miracol să întâlnești vreun concetățean de-al nostru.

Arta de a fi oameni mai buni

0 comentarii
De-a lungul timpului am văzut multă lume care, într-un fel sau altul, își dorește să fie mai bună… Asemenea ei, am și eu încercări timide de acest fel. Dar mă uit că au trecut mulți ani de când tot încerc să produc marea schimbare și… să ajung abia acum să constat cu amărăciune că nu am părăsit încă definitiv acea fază de intenție… Mai dureros este că și ceilalți alde mine nu se pot lăuda cu progrese semnificative. După îndelungate încercări ne dăm seama că de partea noastră încă nu stau toate argumentele care să ne îndreptățească dorința de a ne numi oameni buni. Mai crunt este că unii oameni, care fără să fi încercat vreodată să-și înrădăcineze în suflet virtutea bunătății, nu sunt cu nici un inch în urma noastră.
A crede în Dumnezeu nu înseamnă neapărat a fi bun.
De ce? Pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă întâi de toate a fi buni cu noi înșine. Ajungem să credem în El nu pentru că ne dorim cu tot dinadinsul să fim buni cu ceilalți, ci pentru că suntem egoiști. Pentru că visăm la salvarea propriilor noastre suflete și la viața veșnică. Pentru că nu vrem să murim și să ajungem în Lumea Întunericului, ci în cea a Luminii. Motivul primar al credinței noastre este salvarea propriei noastre piei de la moarte, mai puțin salvarea celorlalți.
Un om bun poate fi până și un ateu. iar răi, nu este de mirare, se dovedesc a fi adesea chiar mulți copii ai Domnului.
Este o mare bucurie să vezi oameni buni, fie că aceștia cred sau nu în Dumnezeu. Totuși, nu toți oamenii care sunt buni vor moșteni viața veșnică. Bunătatea fără credință în Dumnezeu și credința în Dumnezeu fără bunătate într-un fel sau altul sunt una și aceeași. Atâta timp cât cei care cred în El mai au o șansă, atunci ceilalți, în pofida bunătății lor, nu vor moșteni niciodată viața veșnică.
Și totuși…
Cu siguranță vă întrebați care va fi soarta finală a credincioșilor care nu sunt oameni buni. Întâi de toate este de menționat faptul că a crede în Dumnezeu și a nu fi bun cu ceilalți este un act de egoism, este o încercare naivă de a nu da celorlalți din ceea ce ți-a oferit Dumnezeu. Înseamnă să primești constant darurile și bunătatea lui Dumnezeu și să le ții numai pentru tine, să te înfrupți numai tu din ele.
Creștinii care nu dau mulțimii darul lor în dar, nu știu că acesta se înmulțește anume împărțindu-l cu ceilalți. Pilda biblică a Talanților ar fi o lecție bună care să determine o schimbare și în sufletul lor.
 Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, şi-a chemat sclavii şi le-a încredinţat averile lui. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi, iar altuia – unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, cel ce primise cinci talanţi s-a dus şi i-a investit şi a câştigat alţi cinci. Tot aşa, cel ce primise doi a câştigat şi el alţi doi. Dar cel ce primise unul s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său” (Matei 25, 14 - 18).
Să nu ascundem Talantul Domnului în pământ, ci să-l răspândim mereu printre oameni.
Cât despre noi, cei care împărțim de ani și ani din Darurile lui și trăim cu gândul că încă nu suntem BUNI la superlativ, să nu ne resemnăm, pentru că facerea de bine nu are limite. Să nu tindem spre atingerea acelei limite imaginare a bunătății pentru că ea nu există. Pentru că bunătatea, asemenea lui Dumnezeu, nu are nici început, nici sfârșit.


Limba engleză pentru un basarabean franțuzit

0 comentarii

Deși am învățat franceza toată tinerețea mea, eu am fost mereu interesat de engleză. Limba lui Shakespeare mi s-a părut dintotdeauna o adevărată provocare.

În anul 2012 mă aflam la Londra. Pentru prima dată într-o țară anglofonă. Ca să învăț barem câteva cuvinte, decisei să apelez la un profesor nativ, care să mă ajute să părăsesc definitiv tărâmul ignoranței, al necunoașterii celei mai populare limbi vorbite pe globul pământesc. Julia Wilson, o profesoară de vârsta mea, intuindu-mi interesul vizavi de limba engleză, îmi acordase o atenție deosebită, recomandându-mi săptămânal cărțulii, pe care dacă le-aș fi lecturat, neîndoios m-ar fi ajutat să însușesc limba engleză.

Una dintre colege mi-a fost și Polina Antova, o bulgăroaică amabilă și educată. Datorită interesului ei sporit pentru carte am început și eu, pas cu pas, să progresez.

Dar…, am avut și altfel de colegi, un fel de antonime ale Polinei Antova. Unul dintre ei, venit din țările baltice, se afla de peste zece ani în Marea Britanie și nu era apt să pronunțe nici măcar „Bună ziua”! Când l-am văzut, am început „să prind curaj”, parafrazându-l pe Creangă.

Alți trei colegi, aflați de peste jumătate de deceniu la Londra, erau un pic mai răsăriți decât balticul, dar cu nici o jumătate de pas înaintea mea. Toți trei, punându-le câte o suliță în mâini, ai fi zis că sunt indieni. Întrucât nu purtau sulițe, mi-a fost nespus de greu să decid de prin ce junglă veniseră la Londra. Unul dintre tovarășii de bancă îmi spuse că cele trei specimene nu trăiesc mai mult de douăzeci și ceva de ani. Prin urmare, în lipsa unei solide certitudini, am decis că ei erau pigmei.

Întrucât venise o fată nouă în echipa noastră, Julia ne recomandase să o salutăm călduros cu câte un Nice to meet you, Film! Așa o chema pe noua noastră colegă venită tocmai din Thailanda. Toate bune și frumoase până în momentul în care și cei trei pigmei trebuiră s-o salute pe noua noastră colegă.      
 -          Nice to meet you, Flim, spuse primul.
-          Nice to meet you, Flim, spuse al doilea.
Întrucât și al treilea coleg, pigmeu și el, o numise pe colega noastră tot Flim, Julia Wilson în acel moment înțelesese că la mijloc se ivise o problemă serioasă. Pigmeii nu puteau pronunța sub nicio formă Film, ci numai Flim. Îi pusese pe toți trei să repete după ea câte o literă, poate, într-un sfârșit, îi reușește să scoată, de prin junglele necunoașterii, pe cei trei pigmei.
-           F, spuse profesoara.
-           F, repetaseră cei trei.
-           I, continuă Julia.
-           I, sonorizară în cor și bărbații cu pricina.
-           L!
-           L!
-          M!
-          M!
-           Acum pronunțați Film!
-           Flim, spuseră toți odată cei trei. Pe cât de albă era Julia, pe atât de pământii rămaseră pigmeii.


Râdeam în sinea mea ca un nebun.

„Este greu să scoți jungla dintr-un singur om. Dar când e vorba tocmai de trei, scoaterea ei devine absolut imposibilă”, îmi spusei eu amuzat.

Tot în acea seară, învățaserăm un cuvânt nou în engleză care, brusc, îmi preschimbă zâmbetul într-o amarnică tristețe. Era vorba de lexemul „unfortunately”. Să-i fi văzut pe pigmei cât de frumos și fluent îl pronunțau… Și, în același timp să mă fi văzut pe mine… Să mori, nu alta. Mi se rupea limba în gură. O sucisem și o răsucisem, ba chiar și nod o făcusem la un moment dat, dar să pronunț cuvântul „unfortunately”, tot nu putui.


Au trecut mai bine de trei ani de atunci. Probabil că cei trei pigmei au învățat să pronunțe numele acelei fete, iar eu…, ori de câte ori văd cuvântul „unfortunately”, mă apucă plânsul…