Dimineața, când urc în autobuz sau tren, observ în jurul meu stând pe scaune sau în picioare foarte multe mortăciuni. Mă uit la ele ca într-o oglindă. Da. Știu bine că și eu sunt una dintre mortăciunile despre care vă vorbesc. Unicul semn de viață pe care îl observ la ele este mișcarea repetată a degetului pe ecranul telefonului mobil. De n-ar avea telefonul în mână ai crede că sunt aproape toți morți, și nu de azi sau ieri. Rutina și trezitul matinal ne nenorocește. Suntem niște epave omenești din care viața s-a scurs cu mult timp înainte ca medicii să semneze certificatul de deces.
Suntem niște ruine ce au credința falsă că trăiesc. Unde mai pui că așa, în starea aceasta de existență chinuită, care echivalează fără pic de exagerare cu inexistența, ne mai și facem planuri de viitor. Despre ce fel de viitor poate fi vorba când noi abia de răsuflăm? Când abia de ne mișcăm osemintele! În clipa în care ceasornicul ne dă de veste că e ora de trezire, ne vine să ne lovim cu ceva în cap sperând să scăpăm de realitatea ce ne stă în față. De la o vreme încoace adevărata mea viață începe când mă culc. Atunci trăiesc cel mai frumos. Și revin la moartea zilnică anume în clipa în care mă trezesc.
În fiecare dimineață trec pe lângă un bătrân ce-și duce traiul într-un scaun cu rotile. Stă pe marginea trotuarului, în fața casei, și zâmbește oricărui trecător. Zâmbește și mai și salută mortăciunile ce-i trec prin preajmă. Uneori chiar mă crucesc de unde oare un om fără picioare are atâta entuziasm și optimism în trupul său?! De unde?! De unde, de vreme ce eu și alte milioane de oameni din jurul meu privim la această lume ca la un coșciug imens? Avem mâini, picioare și toate celelalte mădulare, dar ne purtăm de parcă n-am avea niciunul.
De ce invalizii, de ce bolnavii par să fie uneori mai vioi și mai zâmbăreți decât ceilalți? Chiar e posibil ca infirmitățile să constituie motivele din care trupurile lor emană viață? Iar eu credeam că adevărata viață, mă refer în mod special la vioiciune, se găsește în trupurile sută la sută sănătoase.
Nu. Se pare că uneori trupul nostru, așa sănătos cum este, se dovedește a fi prea mare pentru ca viața să aibă forța necesară să se manifeste plenar. Uneori pierderea ei, a sănătății sau infirmitățile (pierderea unei mâini, a unui picior, a vederii etc.) silesc viața să se retragă din acele extremități ale corpului spre centru. Adică în inimă. Concentrată în inimă, abia atunci începe viața să pulseze, să ne facă să plutim și să zâmbim.
Nu știu…
Până voi fi aflat răspunsul la toate aceste întrebări, voi continua să-mi trăiesc viața așa cum o trăiesc acum. Adică ca o mortăciune…
Dar voi?!
