Emigrarea nu este pentru oamenii slabi

12 comentarii

Cunosc mulți americani care și-ar dori să se mute cu traiul peste hotare, dar nu au curaj. În schimb, fiecare al doilea moldovean ar pleca undeva departe, către necunoscut, fără să stea prea mult pe gânduri. Când nu ai nimic de lăsat în urmă, când ești frate drept cu sărăcia, atunci curajul este, neîndoios, de partea ta. Există însă dintre aceia care, stând acasă, la adăpostul unui salariu decent și a unei avuții cât de cât confortabile, îi critică pe cei evadați printre străini. Este ușor să-i critici pe cei plecați când tu ai ce mânca și cu ce să-ți hrănești copiii. Printre cei plecați mă număr și eu. Și de aici, din aceste străinătăți, văd foarte bine prin câte lupte sunt trecuți conaționalii noștri. Dacă nu ești puternic atunci nu ai nicio șansă să izbutești pe aici. Noii veniți adesea sunt socotiți de mâna a doua, iar tu, cel ce vrei să faci ceva în viața ta, trebuie să demonstrezi contrariul, că în pofida accentului și a prospețimii tale pe noile pământuri, însemni ceva și ai un cuvânt de spus. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar reușesc până la urmă să se impună oriunde s-ar afla. În Moldova însă, unde cumetrismul e în floare, e ușor oricărei lichele să se manifeste. Aici, la mii de kilometri distanță de Nanul Plahotniuc, lucrurile stau altfel. Nu în zadar mulți dintre emigranți sunt încercați de un soi de indignare că cele mai multe dintre pușlamale stau cuminți acasă și fac carieră în pofida incompetenței lor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc în acest articol. Ci despre mine, cel ce face parte dintr-o generație de sacrificiu. Nu am regrete că am plecat. Dimpotrivă, sunt mândru că am părăsit Moldova. Nu vreau să mimez patriotismul. Nu vreau să mă dau mare naționalist și iubitor de țară. Îmi iubesc doar locurile unde am crescut și am copilărit, în rest să-mi bag piciorul. Pentru că dacă aș fi rămas acasă, probabil că azi nu aș fi fost tată ci, dimpotrivă, aș fi fost robul unui doliu fără de sfârșit. Probabil că piciul meu, care s-a născut prematur, de 1 kilogram și 270 de grame, nu ar fi avut nicio șansă la supraviețuire în Moldova. Aici însă, unde mă aflu eu, medicii au depus eforturi considerabile fără să-mi ceară un cent. Vreo șase săptămâni, seară de seară, am mers să-mi vizitez piciul care stătea sub supraveghere maximă, conectat la aparate în incubator. Bucățica aia de suflet de numai un kilogram a fost tratată regește de niște străini. I-au dat o șansă la viață, iar nouă, părinților, o șansă să ne bucurăm de el, de Samuel. 


Am început anul 2017 cum nu se poate mai greu, mai rău decât am încheiat anul 2016, dar a meritat. Unii chiar se minunau cum de am atâta putere să zâmbesc. Da, am avut putere. Fără job și cu o soție slăbită după naștere… Fără părinți sau rude alături… Ai fi spus că treburile noastre au ajuns la apusul lor și că nu mai există nicio șansă pentru noi. Dar, pentru că am nimerit într-o societate care îți oferă șanse necondiționat, am ieșit din mlaștină, am ajuns la liman. În afară de societatea în care mă aflu, un cuvânt greu de spus l-au avut prietenii noștri de aici. Prezența și suportul lor ne-au salvat.
Cei care stau în dosul sobei și debitează prostii, îi îndemn să-și lase culcușul călduț și să pornească spre țări îndepărtate. Apoi să emită idei legate de slăbiciunea și lașitatea celor care emigrează.